Anathema nu s-a ferit niciodata de schimbari de stil, ceea ce nu e pentru oricine. Cu “The Optimist” continua linia ultimului album si ii prinde mai bine decat atunci.
Anathema The Optimist album 2017
Cei care cred ca rockul progresiv inseamna progresul anilor ’70, n-ar mai trebui sa treaca prin Anathema. Cu toate ca ar fi bine pentru ca trupa britanica reuseste sa cante un rock progresiv combinat cu muzica elecronica, ambientala sau pop. Pentru ca suntem in 2017.
Doua referinte mari sunt pentru ultimele doua albume Anathema: Radiohead si Steven Wilson. Influente ale ambilor artisti le veti regasi si pe “Distant Satellites”, discul din 2014 si pe “The Optimist” (foto: contul oficial de Facebook).
Bine si o bucata pink-floyd-iana pe piesa de inceput a “The Optimist”:“32.63N 117.14W”. (pe Google Earth acestea sunt coordonatele unei plaje din San Diego, cel mai probabil, locul unde a fost facuta fotografia copertei albumului din 2001, “A Fine Day to Exit” si ultimul loc in care “optimistul” a fost vazut).
Legatura dintre cele doua albume nu este intamplatoare, pentru ca noul disc Anathema a pornit de la ideea “ce s-a intamplat cu tipul de pe coperta albumului din 2001, ““A Fine Day to Exit”?”.
Albumul in sine este povestea inversa, eroul fiind un om care se confrunta cu dezorientarea si depresia, pe parcursul discului “optimistul” dand fata in fata cu cele mai profunde temeri si dorințe. E mai complicat de explicat conceptul, de inteles il veti intelege imediat ce veti da play.
Stilistic, “The Optimist” este podul perfect intre soundul metal/ gothic din perioada “Judgement” (1999) si cel modern, mai linistit de la“Distant Satellites” (2014) incoace.
“The Optimist” este un album foarte frumos care cuprinde toate conotatiile termenului “rock”: este melodic, este rapid, porneste din inima, este ambiental, este sumbru, dar, cel mai important, este incontestabil Anatema. De-abia astept sa-i vadlive toamna asta.
Daca v-am scris de noul album Nickleback, trebuie sa scriu doua vorbe si de noul Stone Sour (foto: contul oficial de Facebook). O sa ma abtin in a face o comparatie intre ele, cu toate ca e foarte tentant.
Stone Sour Hydrograd 2017
Scandalul dintre Corey Taylor si Chad Kroeger, despre care va spuneam ca a afectat Nickelback, nu a avut niciun efect asupra bazei de fani Stone Sour care si-a cantat sentimentele de curand, respectiv “fuck Nickelback”, la Chicago Open Air. Ce ne mai distram cand e vorba de hatereala!
Revenind la album, am remarcat “Somebody Stole My Eyes”, una dintre cele mai grele piese de pe disc, dar pe care veti gasi celebrele coruri comerciale, favorita mea, de la departare. Avem si un hit, “Song #3”, care a reusit sa ajunga in varful Mainstream Rock singles chart, avem si o balada, “St. Marie”, cu influente country.
Sau poate vreti punk, hard rock, metal, rock clasic? Avem de toate. Incepand cu primul single “Fabuless”, o melodie care vorbeste despre fenomenul vedelor social-media, celebre pentru nimic si cu influente din Led Zeppelin si The Rolling Stones, pana la ultima melodie, “Hydrograd” ne poarta prin multe genuri amestecate.
Reteta lor de succes o stiti: riffuri grele, coruri melodioase, solo-uri si agresivitatea lui Taylor.
Stone Sour ne-a dat in acest an un album foarte coerent si bine rotunjit, insa mai putin experimental decat precedentul “House of Gold & Bones”. N-au extins prea mult orizontul, insa daca sunteti fan Stone Sour nu este un album care sa va dezamageasca.
Pentru a-si cere scuze pentru ce ne va face, Canada ne-a dus la rang de arta siropul de artar si ni-i i-a dat pe Rush, Keanu Reeves si Ryan Reynolds. Ce a urmat a durut!
Iar ce ne-a facut este sa ne-o dea apoi pe Celine Dion si pe Justin Bieber. Dar ce ziceti de Nickelback (foto: pagina oficiala de Facebook)?
Cea mai urata trupa din lume, care vinde cele mai multe albume si umple stadioane intregi in timp ce le raspunde haterilor pe Twitter, s-a hotarat sa-si asume rolul si sa continue cu scandalurile in paralel cu muzica.
Nemaisuportand sa o vada pe Avril Lavigne luandu-le tot timpul apararea, Chad Kroeger s-a hotarat sa iasa de sub fusta mamei si sa porneasca o lupta cu Corey Taylor, numit una dintre trupele acestuia, Stone Sour un “Nickelback lite”. Pacat, si-a luat-o, lupta nu e pentru oricine!
Scandalul, bine ticluit sa aiba punctul culminant exact cand lansa Nickelback noul album, nu le-a ajutat: discul cel nou, “Feed the Machine” are vanzarile cele mai proaste din istorie. Acesta si numai acesta este argumentul pentru care m-am pus pe ascultat!
Albumul este decent, nici bun, dar nici slab. Am auzit si chestii mai nasoale a viata mea si nu ma refer la anterioarele albume Nickelback. Nu inteleg de ce noul “Feed the Machine” are vanzari proaste, pentru ca nu iese din reteta clasica Nickelback: melodioare usoare, cu coruri simplu de retinut, cateodata, si cu parti mai grele de chitara, dar fara sa exagereze.
Toata lumea a remarcat“The Betrayal (Act III)” care are bucati mai grele. O las si eu scrisa aici, poate daca sunt mai multe mentiuni se hotarasc sa mearga pe linia asta, din moment ce reteta de pana acum pare sa expire cu timpul.
Cred ca marea calitate a grupului astuia si pe acest disc si pe anterioarele este ca reuseste intr-un fel sa sune banal, dar nu invechit, ceea ce nu e putin lucru.
Baietii, s-a intors Body Count, dar ne-am intors si noi in anii ‘90 odata cu ei!
body count bloodlust album 2017
Si sunt tot agresivi, heavy si cool, iar aici mai au si ajutorul favoritilor rockerilor batrani: Dave Mustaine (Megadeth) pe “Civil War”, Max Cavalera (Soulfly si Cavalera Conspiracy) pe “All Love Is Lost”, iar Randy Blythe (Lamb Of God) pe “Walk With Me”.
In rest, e cu rock-rap, un fel de rock cantat de cineva cu mentalitate de rapper si cu mesaje pentru sustinerea puternica oamenilor de culoare, dar la nivel cam grosier. De altfel, Ice T isi incepe videoclipul primului single (vedeti mai jos) cu un discurs despre de ce este gresit sa le atragi atentia activistilor de culoare ca nu numai vietile negrilor conteaza, ci toate vietile. Pentru ca iei subiectul in deradere si nu asta este problema, spune Ice T.
Nu stiu, poate imi vine greu sa iau in serios discursul unei trupe al carei chitarist isi spune Juan of the Dead sau poate m-am uitat eu prea mult la episoadele din “Law & Order” in care juca si Ice T, dar cel mai bine ar fi sa ne concentram pe muzica.
Deci, e cu chitara multa.
9. Kassabian – For Crying Out Loud
Nu m-a pasionat noul album Kassabian. E un fel de reluare a unei idei mai vechi, cu care nu dai gres: melodii simple, usor de retinut, cu impact imediat. Chiar daca ma asteptam sa fie mai putin precauti, mai creativi si mai increzatori un pic in ei, daca albumul merita pentru “Ill Ray (The King)”, piesa de deschidere foarte energica si foarte pop, “Sixteen Blocks”, “Comeback Kid”, plus “All Through the Night”, alaturi de care ar trebui sa scriem “The Beatles-inimioara”.
Daca va place genul arena pop-rock, atunci puneti mana pe “For Crying Out Loud”.
8. Elbow – Little Fictions
Elbow Little Fiction 2017
Asa candoare nu mai gasesti decat la Travis in ziua de azi! Elbow (foto coperta: contul oficial de Facebook) este un grup de britanici draguti, politicosi, mici burghezi, care adora sa cante balade, mai ales cand sunt fericiti si se casatoresc. De fapt, anii astia le-au avut pe amandoua: sunt si fericiti, s-a casatorit si Guy Garvey. De aceea va rog, ascultati-i inainte de divort.
In special, recomandare pentru “Magnificent (She Says)”, foarte simpla si simfonica, dar nu sunt de lepadat nici “Gentle Storm” sau “Trust In The Sun” sau “Head For Supplies”. De fapt, incercati tot albumul, sa nu avem vorbe apoi.
7. Papa Roach – Crooked Teeth
Intotdeauna mi s-a parut ca Papa Roach este acel gen de trupa ingropata de propriul succes si intr-o eterna cautare dupa un nou “Last Resort”. Primul single de pe noul album mi-a si confirmat banuiala: “Help” este incercarea de a reedita succesul single-ului lor din 2000 sau macar de a scapa de complexul lui. “Help” ar fi putut cu usurinta sa fi facut parte din “Infest”, albumul din 2000.
In rest, albumul “Crooked Teeth” este plin de imnurile cu care ne-au obisnuit si mai este, de departe, cel mai aproape de ce-au fost, oferindu-le fanilor o portie egala a ambelor epoci: atunci si acum. Oricum, un progres fata de “F.E.A.R.”, din 2015.
6. You Me At Six – Night People
You Me At Six s-au mai linistit un pic. Poate s-au maturizat, poate e vorba doar de moda, dar albumele lor pastreaza intotdeauna tendintele pietei. “Night People” nu este chiar albumul la care ne-am astepta daca le ascultam discografia, insa cu siguranta este albumul de care aveau nevoie: melodios, cu riffuri minime, cu hituri si cu vanzari foarte bune (locul 1 la ei acasa, in UK). Poate producatorul discului lor si al Kings of Leon, Jacquire King, nu este chiar strain de acest succes.
Este foarte frumos albumul si de-abia astept sa-i vad la Sibiu, in concert, in acest an si sper sa-mi confirme ca sunt o trupa buna.
5. Incubus – 8
Nu-mi este deocamdata clar de ce trupa asta nu a prins la noi, dar mie imi place foarte mult. Sigur, nu le au in mod deosebit nici cu baladele, nici cu hiturile melodioase, iar in plus mai au si un chitarist care se baga in seama pe toate piesele si un vocal care vorbeste foarte mult.
Doar ca si ei au bubele lor in cap: “8” ar fi fost un album mult mai puternic daca l-ar fi facut mai concentrat. A fost prima impresie si, in continuare, am acelasi sentiment. Albumul e de ascultat pentru “Nimble Bastard”, “Glitterbomb”, “No Fun” si cele trei piese din final “Love In A Time Of Surveillance” (te salutam Tom Morello, care ai inspirat chitara aici), “Make No Sound In The Digital Forest” si “Throw Out The Map”, dintre care ultimele fac tot albumul. Cu restul melodiilor nu stiu ce e.
4. Frank Carter and the Rattlesnakes – Modern Ruin
Fost solist la Gallows si una dintre figurile definitorii ale punk-ului britanic, Frank Carter se indreaptă spre un teritoriu din ce in ce mai suprarealist si experimental odata cu al doilea album al lui alaturi de The Rattlesnakes.
Remarcabile “Snake Eyes”, “Lullaby”, “Vampires”, “Wild Flowers” si un big like pentru extraordinara muzica pe care o face Frank Carter! A fost unul dintre albumele cele mai solide de la inceput de an 2017 si una dintre surprizele cele mai placute.
3. Mastodon- Emperor of Sand
Undeva intre super-greul “Leviathan” din 2004 si “The Hunter” din 2011, Mastodon a devenit o trupa care si-a schimbat identitatea, dintr-una heavy care canta strict pentru fanii genului, intr-o trupa heavy care canta pentru toata lumea. O lectie pentru care a invatat-o si Gojira foarte bine.
De albumul cel nou Mastodon v-am mai scris si la scurt timp de la aparitie, iar acum, dupa si mai multe ascultari, imi place si mai mult decat atunci.
2. Roger Waters – Is This the Life We Really Want?
Nu ma pot opri din ascultat albumul Roger Waters, nu pentru ca ar fi albumul vietii lui, insa pur si simplu mi-a fost dor de el. Sigur, din punct de vedere creativ nu aduce nimic nou, din punctul de vedere al mesajului, foloseste un limbaj deja uzat de cativa ani. Nu stiu cum stati voi, dar eu deja incep sa fac alegii la cuvintele “refugiati”, “Trump”, “razboi”. E prea mult, prea des, prea degeaba.
Dar cam asta spune si Roger Waters in albumul lui, deloc optimist: ca nu mai e speranta. In rest, e muzica lui, foarte aproape de ce facea la Pink Floyd si foarte aproape de Amused to Death. Un album pentru fanii lui, facut de un Roger Waters si mai acrit.
1. Mark Lanegan Band – Gargoyle
O fi renuntat Lanegan la substante cu ceva timp in urma, insa apetitul autodistructiv de care va spuneam ca defineste generatia grunge continua sa-i bantuie versurile. Lanegan ne-a facut un album in care ne face o schita a unui om care nu poate decat sa respinga orice urma de fericire care l-ar putea atinge. Asta am putea deduce si din tilu, dar se vede, magistral, si in muzica.
M-am apucat intr-o zi sa detectez genurile muzicale din “Gargoyle”. Nu am pretentia sa le fi recunoscut pe toate, insa ar cam fi: electro cu niste ambient (“Beehive”, “Death’s Head Tattoo” sau “Blue Blue Sea”), psihedelic (“Sister”), grunge, rock clasic, un pic si de industrial, garage rock (pe toate), stilul Iggy Pop (“Emperor” – cu Josh Homme de la Queens of the Stone Age), ceva din Tom Waits (pe toate) sau, mai degraba, din Lou Reed si din Velvet Underground.
Si sa nu uit sa va spun ca “Nocturne” e cea mai tare piesa scoasa anul asta.
Thom Yorke a vrut sa se intalneasca cu Papa pentru a-l ruga ca in loc de “Amin”, la finalul rugaciunilor, sa spuna: “‘Creep’ is a bad song”. Dar Papa nu a vrut, pentru ca ii placea melodia. Totul s-a lamurit dupa ce Bill Clinton a spus in emisiunea sa despre starea natiunii ca piesa “Creep” este mai buna decat imnul national (aluzie la “The National Anthem” – Radiohead), iar ambele tabere, republicana si democrata, l-au ovationat jumatate de ora. Atunci, Radiohead si-a dat seama ca trebuie sa creeze ceva mare, pentru ca altfel urma sa ramana trupa care a dat “Creep”. Si Thom Yorke a avut o idee.
Radiohead OK Computer album 1997
Ideea lui Thom Yorke a fost sa faca un album despre ce s-ar intampla daca un computer ar putea canta la chitara si asa se justifica de ce toata lumea spune despre acest album ca este unul care a prevazut viitorul. Si, probabil, asa se justifica si faptul ca le-a iesit o capodopera a tristetii.
In ciuda faptului ca grupul Capitol a avertizat Radiohead in momentul lansarii ca, dupa un disc precum “The Bends”, noul lor album este sinucidere curata, “OK Computer” a vandut pana acum 8 milioane de exemplare. Nu este rau, in comparatie cu prezicerea de 500.000.
“OK Computer” a fost lansat pe 21 Mai 1997, a luat un Grammy si a devenit in scurt timp albumul nr. 1 pe care oamenii faceau sex.
Temerea casei de discuri ca n-o sa faca mare branza nu era, asadar, neintemeiata: nu exista ceea ce se poate numi un hit de radio care sa traga albumul in sus si nicio urma de optimism. In schimb, “OK Computer” are multa muzica progresiva, experimentala, sau cum s-o numi, iar mesajele pe care le transmite sunt exact lucrurile de care toata lumea incearca sa nu mai vorbeasca din cauza de depresie: capitalism, moarte sau nebunie.
“Ok Computer” este ruperea Radiohead de valul brit-pop, din care a facut parte alaturi de Oasis sau Blur, un curent care a incercat sa reinterpreteze rock’n’roll-ul anilor ‘60 si sa-l aduca inapoi, cantat modern.
Numai ca Radiohead nu este trupa care sa se uite in urma, iar “OK Computer” conteaza atat de mult si astazi nu numai pentru ca este avangarda, ci si pentru ca a creat o generatie de ascultatori de muzici profund cinica si lovita de o paranoia sanatoasa, pentru care le ramanem profund recunoscatori.
Pe 23 Iunie 2017 apare “OKNOTOK”, albumul aniversar de 20 de ani de la lansarea “OK Computer”, care va include albumul initial, plus alte trei melodii noi. Una este “I Promise”, pentru care ne-au facut si videoclip.
PS: Ca sa nu ramaneti cu impresia ca am inventat povestioare, declaratiile membrilor Radiohead despre cum au facut albumul sunt de gasit aici:An Oral History Of Radiohead’s ‘OK Computer’.
M-am apucat sa ascult albumele Body Count si The Cranberries unul dupa altul si m-am intors in anii ’90.
The Cranberries Something Elese album 2017
Pe The Cranberries (foto: contul oficial de Facebook) ii stiu de cand au aparut, cu “Linger” si cu vocea lui Dolores O’Riordan, atat de clara si frumoasa atunci, la 18 ani, ca si acum, la 45. Apoi a venit albumul de debut, “Everybody Else Is Doing It, So Why Can’t We?”, discurile pline de hituri pop, trecerea inspre o muzica mai dura, cu distors si destramarea. Reintoarcerea The Cranberries din 2012 nu a facut valuri mari, dar reluarea hiturilor vechi in maniera acustica a fost o stire care nu a trecut neoservata.
Pe cel mai nou album, The Cranberries a colaborat cu Irish Chamber Orchestra pentru a reorchestra intr-o maniera acustica cele mai cunoscute piese ale grupului, iar cele mai multe dintre aceste cantece beneficiaza de orchestratie suplimentara.
Avem si trei noi melodii:“Why”, “Rupture” si “The Glory”. Nu sunt spectaculoase. Singura “Rupture” se foloseste de un vibe diferit fata de restul albumului – cu pian si voce soptita, in stilul Massive Attack sau Portishead, dar este o schimbare buna a ritmului discului.
Cred ca cele mai reusite piese refacute in maniera folk-acustica sunt “Zombie”, “Dreams” si “Animal Instinct”. Culmea, “Linger”, care era oricum cu orchestra, nu mi se pare ca se ridica peste varianta originala, care ramane aproape de perfectiune.
Daca sunteti un fan al trupei sau macar stiti cele mai mari hituri, versiunile acustice ale “When You’re Gone”, “Ode To My Family” si “Ridiculous Thoughts” nu au cum sa nu va placa. Sigur, piesele care sunt deja lente se preteaza mult mai bine la reinterpretari acustice, insa cele mai “heavy”, ca “Zombie” sau “Animal Instinct” sunt cele care stralucesc de fapt si arata cat de frumos a imbatranit muzica asta.
E un album pentru nostalgici, dar, oricum, nu mi se pare ca The Cranberries s-ar lupta pentru audienta noua sau mai tanara. Asa ca, pentru vechii fani ai trupei, albumul este o intoarcere in timp plina de candoare.
De ce este mare “Images and Words”? Nu ca Dream Theater ar fi inventat apa calda, insa cu “Images and Words” a reusit sa impuna un standard la care s-a raportat toata lumea de atunci incoace.
Dream Theater – Images and Words 1992
Daca “Achilles Last Stand”, piesa Led Zeppelin de pe “Presence”, “In-A-Gadda-Da-Vida” a grupului Iron Butterfly, “In The Court Of The Crimson King” – King Crimson sau “Rage For Order” – Queensrÿche au jucat un rol in inventarea si dezvoltarea metalului progresiv, genul nu ar fi existat asa cum il stim astazi fara Dream Theater.
Formata in 1985, Dream Theater avea sa devina odata cu “Images and Words” (foto: contul oficial de Facebook) una dintre cele mai influente trupe ale genului, din ultimii 25 de ani. Discul face anii astia pe 7 Iulie si este primul cu vocalul James LaBrie.
Cred ca si cei care nu reusesc sa asculte genul asta de muzica recunosc piesa de inceput, “Pull Me Under”. A ramas, probabil, cel mai cunoscut hit la lor, cu rezervele de rigoare, pentru ca nu vorbim de genul de album care genereaza hituri de radio. Scrisa de claparul Kevin Moore, cu versuri filosofice despre viata si moarte si citat din Hamletul lui Shakespeare, “Pull Me Under” a fost lansat ca single, in ciuda celor peste opt minute, si a atins punctul culminant la # 10 in Billboard Mainstream Rock Chart. Atat s-a putut, ce sa facem!
“Another Day”, scrisa de John Petrucci pentru tatal sau, a fost descrisa ca “prog metal meets Kenny G” si este traditionala balada care, alaturi de “Surrounded” si “Wait For Sleep”, arata, fara dubii, abilitatile vocale ale lui LaBrie.
Desi fiecare piesa este vitala pentru succesul acestui album, parerea fanilor Dream Theater pe care ii cunosc eu este ca “Metropolis Part 1” si “Under A Glass Moon” sunt cele mai importante ale “Images and Words”. Mie mi se pare ca, daca pe album ar fi fost numai “Metropolis, Pt. 1: The Miracle and the Sleeper”, ar fi fost suficient, iar discul ar fi fost ca succes si influenta la fel de mare. Este un fel de carne a albumului, iar aici este si inceputul pentru albumul “Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory” de mai tarziu.
“Metropolis Pt. 1: The Miracle and the Sleeper”, spunea chitaristul John Petrucci, nu trebuia niciodata sa fie dezvoltata si, initial, a fost gandita sa spuna o poveste lagata de personajele din mitologia romana, Romulus si Remus. O spune, intr-un final, pe cea a unui triunghi amoros.
Preambulul melodiei de inchidere este “Wait for Sleep”, o piesa sensibila, numai pian si voce, si in care apar idei care vor fi reluate si perfectionate in urmatorul album, “Awake”. Si tot Kevin Moore a scris-o, ca un fel de intro al uimitoarei “Learning To Live”, probabil cea mai intunecata si mai profunda piesa de pe album. Versurile au fost inspirate de epidemia de SIDA si in turneul pentru promovarea discului “Octavarium” au cantat-o intr-o varianta live speciala, cu aproape de doua ori mai lunga.
Adevarul este ca ani de zile am ocolit trupe precum Dream Theater si altele pentru reputatia “virtuozitatilor” care le-au precedat. Ma asteptam la o aglomerare de solo-uri de chitara, obositoare si inutila. Si m-am inselat. Dream Theater demonstreaza perfect pe acest album modul in care poti realiza o muzica foarte elaborata, bogata in nuante, care iese din masurătorile conventionale si repetitive si face ca muzica sa curga foarte lin.
De-abia astept sa ascult albumul asta live! Un preview, mai jos:
Well, I'm dyslexic so writing about something I love: Music, might help but it's most likely just full of mistakes. That title is also lyrics from The Drones song called I Don't Want To Change. Oh, my name is William and thanks for having a look.
Poveşti despre zborul la vânătoare, piloţi cu albastrul cerului pe epolet, avioane de culoarea duralului, aerodrom militar, vieţi şi destine trăite la viteze supersonice
