Marilyn Manson – Heaven Upside Down – recenzie album


Orice face Marilyn Manson sa-si recapete gloria trecuta, merge. De exemplu, din 10 melodii, 6 au atentionare de versuri explicite.  

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

In plus, ne-a povestit ca s-a impacat si cu Trent Reznor. Dar mai interesant ar fi de ce s-au certat: pentru ca Trent Reznor l-a acuzat ca se preface ca ar fi beat, in timp ce toata lumea era deja praf. Este totusi o acuzatie grava, nu e de mirare ca au stat certati atatia ani.

Daca tot suntem la subiect, single-ul pe care ni l-a dat cu ceva luni in urma, “WE KNOW WHERE YOU FUCKING LIVE”, aduce a Nine Inch Nails. Revelation #12” e o deschidere senzationala de album, cum, de altfel are mereu Manson pe discurile lui.

Mi-au mai placut Tattooed In Reverse”, “Threats Of Romance” si “KILL4ME”. Ultima dintre ele este despre urmarire masacrului de la Liceul Columbine din Colorado, din 1999, si despre relatarile gresite ale presei ca atacatorii ar fi fost fani ai lui Manson, lucru, care spune el, i-a adus declinul. De fapt, este un protest impotriva gasirii unui tap ispasitor pentru ca asta s-a intamplat cu el la momentul respectiv.

“Saturnalia” cred ca ar trebui sa aiba o mentiune speciala pentru ca l-am auzit si eu usor confuz si vulnerabil pe Marilyn Manson. Exista si un motiv: este inspirata de moartea tatalui sau.

“Heaven Upside Down” (foto: contul oficial de Facebookeste foarte intens, concentrat, si pentru ca nu s-a lungit mai mult de zece melodii, care aduce aminte de perioada lui de glorie pentru care il iubeste toata lumea. Distors, chitare grele, versuri sado-masochiste (avem o imagine de aparat), elemente electronice si un accent mai mare asupra industrialului mai vechi.

“Heaven Upside Down” vine si ca o reflectie asupra binelui si raului. Cred ca reuseste sa descrie iadul pentru toti.

Advertisements

Vineri, 13 si albumul 13 pentru Beck: Colors – recenzie album


Cu Beck nu poti fi niciodata sigur de nimic. “Loser”, un cantec care definea o generatie in 1994, nu a dus la nimic. Adica nu a continuat in acelasi stil, cu toate ca orice artist care a avut succesul lui “Loser”, exact asta ar fi facut. Dar Beck, pasionat de arta si cu tata dirijor de muzica clasica, a pus single-ul “Loser” pe albumul “Mellow Gold”, care e o combinatie de mai multe stiluri care nu se prea purta in talibanismul ascultatorilor de muzica din anii ‘90. Si care a ingropat directia pe care ar fi putut porni cu “Loser”.

Beck Colors album 2017

Beck Colors album 2017

Dupa acelasi template si-a continuat cariera de cameleon.

Ati ascultat “Morning Phase”, precedentul disc Beck? Daca da, veti sti ca “Colors” este exact pe dos.

Albumul “Colors” (coperta: contul de Facebook) nu este chiar un album, e mai degraba o colectie cu melodii. Unele bune, cum e super-single-ul “Dreams”, care si-a gasit acum un album, No Distraction”, “Dear Life” sau “I’m So Free”, altele mai putin reusite, cum ar fi “Wow”, din care n-am inteles nimic, dar este oricum un disc de pop foarte relaxant.

Are logoree, are multa energie pozitiva, asa ca daca cautati sa va mai inveseliti, apucati-va sa-l ascultati. Ar fi mers cred, mai mult primavara, pentru tonul optimist, dar poate ca e un antidot bun pentru depresia de octombrie. Sunati-ma daca gasiti un altul la fel de eficient.

Foo Fighters – Concrete And Gold – recenzie album


Un album bun nu mai are acum acelasi impact pe care l-a avut “Nevermind” al grupului Nirvana, pe vremea cand Dave Grohl era un copil razgaiat. Nu va mai avea acelasi impact, nu va salva rock & roll-ul de toate porcariile pop supra-produse si supra-apreciate, cu toate ca sunt multi care ar vrea sa vada asta.

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

La o prima ascultare, “Concrete And Gold” (foto: cont Facebook) e acel fel de album bun, nefiind unul inovator. Foo Fighters nu iese cu el din sfera familiara: un mix de classic rock si grunge-ul post Nirvana. Ironia face ca un fost membru Nirvana, trupa care a pus o bomba la temelia rockului, sa fie in acest moment cel care devine clasic cu trupa lui. Cel care a fost odata avantgardist este acum mostenitorul respectuos al traditiei rockului. Ce-mi place lumea asta!

“Run”, primul single, cu inceputul din The Beatles – “Dear Prudence” pastreaza insa disperarea grunge-ului. Inluente The Beatles sunt de gasit pe intregul album: ascultati numai Happy Ever After (Zero Hour)”, iar de “Sunday Rain”, cu Paul McCartney la baterie (si bateristul Foo, Taylor Hawkins ca voce principala), nu cred ca trebuie sa va mai amintesc.

“The Sky Is a Neighborhood” e in playlistul meu zilnic, cu toate ca nu mi se pare o piesa clasica Foo. Are un aer mai sumbru si mai serios. Daca vreti clasic Foo Fighters, aveti “The Line” sau daca va e dor de psihedelicul clasic, aveti “Concrete and Gold”. Asta, ultima, mi-a pus capac, nu ma asteptat sa inchida astfel albumul.

“Concrete and Gold” e titlul corect pentru acest album: solid, pe bazele clasice ale hard rockului, dar cu un sound variat si modern. Pe cuvant ca nu inteleg cum altii nu reusesc ceea ce pare atat de simplu si natural pentru Foo Fighters.

Steven Wilson – recenzie album “To the Bone” 2017


Calling all marketing gurus: asta nu e pop! Nimeni din cei care asculta pop acum nu ar asculta pop-ul lui Steven Wilson. Dar intelegem ca vreti sa vindeti.

Steven Wilson To the Bone album 2017

Steven Wilson To the Bone album 2017

Pentru cei care nu au deschis Prog Magazine in ultimele 6 luni, ma refer la faptul ca atunci cand a fost anuntat “To the Bone” (foto coperta: contul oficial de Facebook), a fost prezentat drept un album pop. Inteleg ca structura cantecelor este una pop, insa nu stiti ce inseamna “refren” la Steven Wilson. Deci, fake news!

Nu stiu de ce sunt voci nemultumite de directia pop/progresiv pe care a pornit Steven Wilson, pentru ca “To the Bone” este mai degraba progresiv decat pop. Mai exact, genul de pop progresiv pe care numai Peter Gabriel l-a mai cantat la fel de frumos si cu emotie. Si sa nu uitam ca lui Steven Wilson nu-i place sa se repete. Nu s-a indepartat de calea pe care si-a deschis-o atunci cand a hotarat sa vina cu altceva pentru fiecare noua aparitie discografica.

Unul dintre argumentele ca “To the Bone” este progresiv in primul rand si pop in al doilea este chiar piesa de titlu, cu care incepe albumul, care are un inceput a la Pink Floyd si o continuare pop. Progresivul e de gasit din plin pe “Refugee”, de care sunt sigura ca fanii vechi Wilson vor fi foarte incantati sau “The Same Asylum as Before”, cu riff-uri imprumutate din Porcupine Tree (“Prodigal”) sau “Detonation”, care are toata complexitatea de pe albumele conceptuale anterioare ale lui Wilson.

Pana si “Permanenting”, care zici ca e Level 42 combinat cu Tears For Fears, se termina progresiv. Bine, asta e pop, hai sa facem pace macar cu melodia asta.

V-am lasat pentru final ciresele de pe tort: cele doua colaborari de pe “To the Bone” cu Ninet Tayeb, “Pariah” si “Blank Tapes”.

Pe “Pariah” chiar, vocea ei face toata melodia. Am ascultat varianta demo, care este numai cu Wilson pe voce, iar piesa se schimba radical, in rau. Vocea foarte expresiva a lui Ninet Tayeb contracareaza atitudinea defetista a lui Wilson. Probabil ca aici se vede si mirosul de compozitor al lui Wilson care si-a dat seama ca trebuie o voce care sa dea speranta, in contrast cu ceea ce canta el.

In concluzie, daca “To the Bone” e prog sau pop, ramane fiecare sa judece dupa propriile criterii, dar nu cred ca este esentialul incadrarea intr-un gen. In definitiv, muzica este si daca-ti place, e de ajuns. Iar mie mi-a placut.

Queens of the Stone Age – recenzie album “Villains”- 2017


Il urmaresc pe Josh Homme. Primul motiv e pentru ca Queens of the Stone Age ramane o trupa care scoate constant albume bune, iar cele excelente vin cateodata consecutiv. Apoi, Homme are cele mai tari colaborari din muzica. Al treilea, ca a fost baiatul rau, iar acum e baiatul bun din muzica (revino-ti!). Dar cel mai mult ma amuza fanfaronada pentru care trupa asta e recunoscuta (un exemplu aici, altul dincoace). E o invitatie sa nu ne luam prea in serios.

Queens of the Stone Age Villians album 2017

Queens of the Stone Age Villians album 2017

In primul rand, “Villains” este mai vesel decat precedentul disc, “…Like Clockwork”, iar asta e si de inteles tinand cont ca acel album a venit in urma faptului ca Josh Homme a fost declarat mort in urma unei banale operatii la genunchi. Si-a revenit, insa a ramas imobilizat la pat luni in sir, in 2010.

Pe “Villains”, Ronson a impins QOTSA spre aranjamente si structuri pop mai conventionale, dar tot trupa de rock & roll ramane. Versurile sunt asteptat de lascive si neobisnuit de optimiste.

Ascultati Head Like A Haunted House” si veti intelege ce spun sau boogie-ul, cam sec, de pe The Way You Used To”. Cu toate ca v-as recomanda mai degraba Villains of Circumstance”, cu inceput de Lou Reed si “Fortress” sau, daca va place glam rock-ul anilor ’70, “Un-Reborn Again”.

Psihedelic avem pe Hideaway”, genul de psihedelic cantat de David Bowie in perioada lui de inceput, iar pe The Evil Has Landed” am lasat-o ultima pentru ca ea aduce chiar a Queens of the Stone Age din perioada “Songs for the Deaf”.

De fapt, fiecare melodie loveste din plin. Depinde doar de zi.

Josh Homme a spus că “rock-ul ar trebui să fie suficient de heavy pentru baieti si suficient de dulce pentru fete”. Fix asa e “Villains”.

Anathema – The Optimist – recenzie album


Anathema nu s-a ferit niciodata de schimbari de stil, ceea ce nu e pentru oricine. Cu “The Optimist” continua linia ultimului album si ii prinde mai bine decat atunci.

Anathema The Optimist album 2017

Anathema The Optimist album 2017

Cei care cred ca rockul progresiv inseamna progresul anilor ’70, n-ar mai trebui sa treaca prin Anathema. Cu toate ca ar fi bine pentru ca trupa britanica reuseste sa cante un rock progresiv combinat cu muzica elecronica, ambientala sau pop. Pentru ca suntem in 2017.

Doua referinte mari sunt pentru ultimele doua albume Anathema: Radiohead si Steven Wilson. Influente ale ambilor artisti le veti regasi si pe Distant Satellites”, discul din 2014 si pe “The Optimist” (foto: contul oficial de Facebook).

Bine si o bucata pink-floyd-iana pe piesa de inceput a “The Optimist”: 32.63N 117.14W”. (pe Google Earth acestea sunt coordonatele unei plaje din San Diego, cel mai probabil, locul unde a fost facuta fotografia copertei albumului din 2001, “A Fine Day to Exit” si ultimul loc in care “optimistul” a fost vazut).

Legatura dintre cele doua albume nu este intamplatoare, pentru ca noul disc Anathema a pornit de la ideea “ce s-a intamplat cu tipul de pe coperta albumului din 2001, ““A Fine Day to Exit”?”.

Albumul in sine este povestea inversa, eroul fiind un om care se confrunta cu dezorientarea si depresia, pe parcursul discului “optimistul” dand fata in fata cu cele mai profunde temeri si dorințe. E mai complicat de explicat conceptul, de inteles il veti intelege imediat ce veti da play.

Stilistic, “The Optimist” este podul perfect intre soundul metal/ gothic din perioada “Judgement” (1999) si cel modern, mai linistit de la “Distant Satellites” (2014) incoace.

“The Optimist” este un album foarte frumos care cuprinde toate conotatiile termenului “rock”: este melodic, este rapid, porneste din inima, este ambiental, este sumbru, dar, cel mai important, este incontestabil Anatema. De-abia astept sa-i vad live toamna asta.

Stone Sour – Hydrograd – recenzie album


Daca v-am scris de noul album Nickleback, trebuie sa scriu doua vorbe si de noul Stone Sour (foto: contul oficial de Facebook). O sa ma abtin in a face o comparatie intre ele, cu toate ca e foarte tentant. 

Stone Sour Hydrograd 2017

Stone Sour Hydrograd 2017

Scandalul dintre Corey Taylor si Chad Kroeger, despre care va spuneam ca a afectat Nickelback, nu a avut niciun efect asupra bazei de fani Stone Sour care si-a cantat sentimentele de curand, respectiv “fuck Nickelback”, la Chicago Open Air. Ce ne mai distram cand e vorba de hatereala!

Revenind la album, am remarcat “Somebody Stole My Eyes”, una dintre cele mai grele piese de pe disc, dar pe care veti gasi celebrele coruri comerciale, favorita mea, de la departare. Avem si un hit, “Song #3”, care a reusit sa ajunga in varful Mainstream Rock singles chart, avem si o balada, “St. Marie”, cu influente country.

Sau poate vreti punk, hard rock, metal, rock clasic? Avem de toate. Incepand cu primul single “Fabuless”, o melodie care vorbeste despre fenomenul vedelor social-media, celebre pentru nimic si cu influente din Led Zeppelin si The Rolling Stones, pana la ultima melodie, “Hydrograd” ne poarta prin multe genuri amestecate.

Reteta lor de succes o stiti: riffuri grele, coruri melodioase, solo-uri si agresivitatea lui Taylor.

Stone Sour ne-a dat in acest an un album foarte coerent si bine rotunjit, insa mai putin experimental decat precedentul “House of Gold & Bones”. N-au extins prea mult orizontul, insa daca sunteti fan Stone Sour nu este un album care sa va dezamageasca.