Cum face Buddy Guy sa fie mai tanar decat Keith Richars si Mick Jagger pe “The Blues Is Alive And Well”


Pe Jeff Beck, si el invitat pe album, nu-l pun la socoteala, el a fost intotdeauna un inovator. Nu stiu daca am raspuns intrebarii, dar m-am gandit asa:

Buddy Guy The Blues Is Alive And Well 2018

Buddy Guy The Blues Is Alive And Well 2018

Buddy Guy, care a influentat muzicieni care ne-au parasit de mai bine de 45 de ani, ca Jimi Hendrix, a fost si cel care a introdus muzica lor in compozitiile proprii. Si pare ca a ramas mai interesat de ceea ce se canta acum decat multi altii mai tineri. Chestie de viziune.

O dovada ar fi una dintre cele mai frumoase colaborari, cea cu James Bay, 28 de ani (un muzician care in 2015 a facut tot ce se putea cu albumul de debut: Brit Award, nominalizare la Grammy, vanzari beton) pe “Blue No More”.

O alta ar fi ca pe colaborarea cu Keith Richards si Jeff Beck“Cognac”, este mai viu.

Un al treilea motiv este ca, daca Rolling Stones scoate album de blues anul trecut, dar face coveruri, Buddy Guy se apuca, alaturi de bateristul si producatorul Tom Hambridge sa compuna de la cap la coada, cu exceptia “Nine Below Zero” (Sonny Boy Williamson).

Si in fine, ca sa inchei, uitati aici cea mai tare piesa noua blues, care nu e scrisa de Bonamassa. Si nu uitati: Buddy Guy is 81 years young!

Advertisements

Top 10 cele mai bune albume la mijlocul lui 2018


Judas Priest, Snow Patrol, Dave Matthews Band si, pentru ca sunt dintre martorii lui Maynard James Keenan, A Perfect Circle sunt dintre alegerile de la jumatatea unui an in care pare ca cel mai bun lucru a fost muzica.

10. Zeal & Ardor – Stranger Fruit

zeal and ardor stranger fruit album 2018Amestecarea muzicilor blues, gospel si soul cu black-metal-ul pare o profanare pentru ascultatorii ultimei categorii. Pentru altii, a deschis o lume a posibilitatilor. Initial, format ca act solo de Manuel Gagneux (elvetian american), interesul imens și aprecierile revistelor de muzica a dus la transformarea Zeal & Ardor intr-o trupa care are turnee mondiale.

Si chiar merita, nu numai pentru “Stranger Fruit”, care este un album minunat, ci si pentru debutul “Devil Is Fine”, de acum cativa ani.

Va aud! Stiu ca ati gandit: “inca un hipster care vrea sa dilueze black-metal-ul!”.

9. Judas Priest – Firepower

Judas priest Firepower album 2018

 

Pentru ca am un mare respect pentru trupa asta, nu am cum sa nu amintesc de “Firepower”, care pastreaza standardul cu care ne-a obisnuit.

Are doar locul 9 pentru ca l-am mai ascultat o data. Se numeste “Ram It Down”.

 

 

8. Arctic Monkeys – Tranquility Base Hotel + Casino

Arctic Monkeys - Tranquility Base Hotel + Casino

Oamenii s-au suparat ca Arctic Monkeys n-a facut album de hit-uri.
Oamenii s-au suparat pe Metallica pentru ca a facut album de hit-uri.
Oamenii nu vor sa inteleaga ca nu poti canta aceeasi muzica toata viata.

Schimbarea de directie in compozitiile Arctic Monkeys m-a luat si pe mine prin surprindere, iar prima impresie m-a dus la intrebarea de ce nu au ascultat-o pe Tori Amos, daca tot o dadura pe pian?

Dupa cateva luni de ascultat “Tranquility Base Hotel + Casino”, insa, nu ai cum sa nu remarci marea incredere pe care Arctic Monkeys o are in propriile forte, facand o schimbare brusca si lansand un album fara un single anterior, pe modelul Radiohead din 2011, ca o invitatie la a termina cu playlisturile si a asculta albumul in intregime.

Pentru ca albumul nu este unul de hituri, de asta! Este unul care are o poveste, a unui star rock care se retrage pe Luna, la hotelul Tranquility Base.

Cea mai tare recenzie la albumul Arctic Monkeys ramane insa: “Sci-fi Spandau Ballet”.

7. Tremonti – A Dying Machine

Tremonti A Dying Machine album 2018

 

Ma tot bantuie un gand: ca Mark Tremonti se tot perfectioneaza de-a lungul timpului pentru a-si cere in felul asta scuze pentru Creed.

Album foarte bun anul asta, v-am scris pe larg aici.

 

 

6. Sleep – The Sciences

Sleep - The Sciences

Ce bine ca si-au adus aminte unde au pus iarba! Albumul “The Sciences” a fost lansat pe 4/20.

Legendele stoner metal-ului s-au intors dupa aproape doua decenii si tot cu un album-oda pentru iarba, satira si volum dat la maximum.

Cu titluri precum “Giza Butler”, ca omagiu pentru Geezer Butler – Black Sabbath, “Marijuanaut’s Theme” sau “The Botanist”, Cisneros ii saluta pe cultivatori.

5. Jack White – Boarding House Reach

Jack White Boarding House Reach album 2018

Da, stiu ca toata lumea il considera pe Jack White strident, dar chiar si asa, imi place.

Isi joaca in continuare rolul de savant nebun al muzicii, aducand pe “Boarding House Reach” mult experimental si ceea ce vrea sa fie anvantgarda.

Inovator, creativ, fresh, indraznet si fara sa-i fie frica sa fie sensibil, Jack White le are pe toate!

Mai multe despre album v-am scris la momentul aparitiei.

4. Dave Matthews Band – Come Tomorrow

Dave Matthews Band Come Tomorrow 2018

Este foarte frumos albumul proaspat lansat Dave Matthews Band, cu toate ca au renuntat la activismul din anii ’90.

Din nou, nu poti canta acelasi lucru o viata intreaga, ba chiar este indicat sa nu te inchistezi in propriile tipicarii.

Dave Matthews a ajuns la varsta la care s-a prins ca totul devine variatie pe aceeasi tema, asa ca a preferat un album de dragoste. Si i-a iesit foarte bine cu: “Samurai Cop (Oh Joy Begin)”, “Virginia in the Rain”“Here On Out” sau “The Idea Of You”.

3. Snow Patrol – Wildness

Snow Patrol - Wildness

Una dintre cele mai asteptate reveniri de anul asta, mai ales ca a fost si o supriza, Snow Patrol a reusit sa vina cu ceva nou, nu neaparat din punct de vedere muzical, cat, mai degraba, al temei.

“Wildness” ne aduce aminte de cat de tirani eram cand eram copii, pana cand am crescut si ne-am dat seama ca domnia noastra a trecut (“Empress”), ne pune intrebarile de care, de obicei, ne cam ferim (“What if This is Al the Love You Ever Get”) si ne face un update al fricilor (Soon you’ll not remember anything, but soon neither will I”).

In rezumat, ne intreaba: “Si daca asta este tot?”.

2. Jonathan Davis – Black Labyrinth

Jonathan Davis - Black Labyrinth 2018

Jonathan Davis are un ton distinctiv si este capabil sa amestece cu usurinta mai multe stiluri de compozitie si influente, asa ca este imposibil de ignorat. In plus, a fost o curiozitate pentru toata lumea, sa vada ce altceva decat Korn scoate Davis.

Metal, muzici cu influente optzeciste, orientale, industrial, post-punk, sunete agresive si versuri sincere, in “Black Labyrinth” veti gasi de multe ori contraste care se echilibreaza foarte bine.

Cel mai mult mi-au placut “Your God”, “Walk On By”, “Underneath My Skin”, “What It Is”, dar tot albumul, ca intreg, este foarte tare.

1. A Perfect Circle – Eat the Elephant

A Perfect Circle - Eat the Elephant album 2018

Pana la jumatatea anului, nu am auzit un album mai frumos, mai legat si mai dens decat “Eat the Elephant”.

V-am scris de ce, aici.

Tremonti – A Dying Machine – recenzie album


Dintre cei doi Alter Bridge care au lansat albume in acest an, Myles Kennedy si Mark Tremonti, il aleg pe cel din urma pentru ca a nimerit cel mai bun album al lui de pana acum. “A Dying Machine” este primul lui album de hard, cu cateva momente de metal. Chitara ramane insa semnatura lui. Nu e nicio scapare!

Tremonti A Dying Machine album 2018

Tremonti A Dying Machine album 2018

Imi place de Tremonti ca are grija sa nu se repete (prea mult), iar asta inseamna ca nu trebuie sa va asteptati la metalele pe care le-a incercat in toate formele pe albumele anterioare, ci la un sound mai variat.

Dupa patru albume, grupul lui Tremonti vine de data aceasta cu un album conceptual  (foto cover: Facebookul lor), care vorbeste de razboiul dintre oameni și cyborgi (cu un bonus, un roman care urmeaza sa fie lansat).

Sunt insa si momente in care Tremonti isi aduce aminte ca e fan thrash, cum este piesa de titlu, “A Dying Machine”, “Throw Them to the Lions”, “Bringer of War” sau “Take You With Me”, unde nu se poate abtine sa nu-si incordeze muschii.

Dar, in mare, “A Dying Machine” este un album mult mai melodios, cu un accent mai mare pe partea lirica si pe performante vocale ale lui Mark Tremonti. Din punct de vedere muzical, hook-ul principal este atmosfera incarcata emotional, fara a deveni prea sentimentala (“The First the Last”, “Trust”, “As the Silence Becomes Me”).

Chiar daca ii gasesc defectul ca este cam lung, “A Dying Machine” este un album foarte placut pe care Mark Tremonti isi arata calibrul. 

A Perfect Circle – Eat the Elephant, tare intoarcere!


Proverbul spune: “How do you eat an elephant? One bite at a time”. A Perfect Circle ne intreaba “Cum devii destept in 5 minute? Bucata cu bucata”. 

A Perfect Circle - Eat the Elephant album 2018

A Perfect Circle – Eat the Elephant album 2018

“Eat the Elephant” este atmosferic, instrospectiv si de o eleganta sobra, cam ca toate albumele in care este implicat Maynard James Keenan.

Din punct de vedere muzical, “Eat the Elephant” este un pic mai soft decat albumele A Perfect Circle (foto: Facebook-ul lor) cu muzica originala, facut mai multa grija pentru compozitie si cu o concentratie mai mica de riff-uri heavy. “The Contrarian”, “By And Down The River”“The Doomed”, “TalkTalk”, “ sau Disillusioned” nu exclud insa agresivitatea.

Atmosfera dark ramane si la fel si versurile lui Keenan, cu dispretul lor amar pentru aparente, fake-uri, obsesia pentru frumusete si falsi profeti. Sunt insa sperante in versurile lui dure, de parca ne implora sa facem ceva pentru a ne trezi. De fapt, mai mult decat orice, vrea sa ne puna pe ganduri si sa reflectam:

Try walkin’ like Jesus/ Try braving the rain/ Try lifting the stone/ Try extending a hand/ Try walkin’ your talk or get the fuck out of my way“TalkTalk”.

Sau cum este in “The Doomed”, cu versuri inspirate din Evanghelia dupa Matei (“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni Pamantul” etc):

What of the pious, the pure of heart, the peaceful?/ What of the meek, the mourning, and the merciful?/ All doomed”.

Nu vreau sa nominalizez anumite melodii pentru ca este genul de album care trebuie ascultat cap-coada. O sa inchei ca in Disillusioned”, inspirata de filmul “What Dreams May Come” cu Robbie Williams si dedicata lui, o melodie despre a cobori in Iad pentru cei pe care-i iubesti si a te intoarce apoi:

Time to put the silicon obsession down/ Take a look around, find a way in the silence”.

“Eat the Elephant” este genul de album/ carte/ film care, odata ce s-a terminat, cere un moment de tacere.

Heavy si dark, noul album Breaking Benjamin, “Ember”


“How Did We Get So Dark?”, ca sa parafrazez titlul albumului Royal Blood.

Breaking Benjamin Ember album 2018

Breaking Benjamin Ember album 2018

Albumul Breaking Benjamin de anul asta este chiar mai bun decat cel de acum cativa ani, cu toate ca nu multi mizau pe asa ceva. Cei trei chitaristi aduc o energie agresiva, fara a sacrifica melodia (problema trupelor de heavy), versurile lui Burnley sunt bine alese, ca toata lumea sa se lege de propria eperienta.

“Red Cold River”, “Psycho”, “SaveTourniquet” (inceputul mi-a adus aminte de “The Diary of Jane”, cu toate ca la o a doua ascultare nu a mai semanat) mi-au placut cel mai mult, iar la puncte slabe, balada “The Dark of You” si parca nici “Down” nu prea curge bine.

In general, m-a impresionat foarte placut noul disc Breaking Benjamin, mai ales ca este o trupa care a fost prinsa intr-o disputa legala acum cativa ani, care a dus la decimarea ei. Benjamin Burnley, solistul, a fost singurul ramas in picioare. Pacat ca nu si-au schimbat atunci numele in Benjamin Breaking.

Cu “Dark Before Dawn”, de acum cativa ani și acum cu “Ember”, Breaking Benjamin demonstreaza ca sunt mai bine si mai heavy ca niciodata.

Foarte misto albumul de anul asta. Nu va faceti griji, nu va veti plictisi pana la final.

Stone Temple Pilots – Stone Temple Pilots – recenzie album 2018


Daca tot suntem in mijlocul lui “‘90s revival”, cu Twin Peaks intors si Spice Girls pregatindu-si revenirea (da, am gasit doua extreme!), de ce n-ar fi si timpul pentru Stone Temple Pilots, trupa care, fara sa se chinuiasca, a reusit sa egaleze Nirvana in tragedii. Sa pierzi in trei ani doi solisti-staruri-rock, Scott Weiland si Chester Bennington, care au fost imaginea trupei, n-a mai reusit cred nicio trupa de grunge, cu tot apetitul lor pentru drame.

Stone Temple Pilots album 2018

Stone Temple Pilots album 2018

Ascultandu-le single-urile cu care au promovat discul, “Meadow” si “Thought She’d Be Mine”, nu as fi insistat sa ascult si albumul. Nu ca sunt proaste, doar ca nu sunt bune, cu prea multe influente hard-rock si cu un sound deloc fresh. Dar albumul merita exact pentru celelalte melodii.

Piesa de deschidere, “Middle of Nowhere”, si cea mai grunge de pe album, “Roll Me Under”, amintesc de ce trupa asta a fost mare la inceputul exploziei grunge si ca nu e o intamplare ca ea este cea care a scos “Creep” sau “Plush”. “Six Eight” si “Finest Hour” au sound-ul clasic STP, cu substanta, ultima dintre ele fiind un omagiu adus lui Weiland si Bennington, cu unele dintre cele mai bune versuri de pe album.

E un album de intoarcere frumos, chiar daca Jeff Gutt, noul vocal, il copiaza pe Scott Weiland. Dar si Scott Weiland era cunoscut pentru faptul ca imita si era influentat de alte staruri rock.

Foto coperta: Facebookul lor.

Moby – Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt – recenzie album


Fiind unul dintre artistii surprinzatori ai muzicii alternative si electronice din ultimele decenii, este intotdeauna un eveniment cand Moby lanseaza un album. Iar Moby este genul de artist care si-a petrecut ultimii 20 de ani facand totul dupa cum i-a dorit sufletelul. De la homeless la inceputul anilor ‘90, la succesul din 1995, odata cu “Everything Is Wrong”, Moby a schimbat apoi totul cu 180 de grade, lansand “Animal Rights” si trecand cu o usurinta incredibila pentru acele vremuri la un punk electronic. Dupa care a mai pregatit o supriza, albumul plin de hituri, “Play”. Schimbarea constanta in sound este felul lui si este foarte bine ca Moby este dispus sa-si asume riscuri, fie ele si confuze, ca in cazul “Animal Rights”.

Moby - Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt 2018

Moby – Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt 2018

Surprinzator, din nou, insa “Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt” (foto: Facebookul lui) este mai mult o colectie clasica. Este genul de album care te tine intr-un fel captiv: nefiind extraordinar, totusi nu il opresti la jumatate.

Este o intoarcere la soul (“Falling Rain and Light”), trip-hop (“The Middle is Gone”) si gospel (“This Wild Darkness”), dar si o reconfirmare a faptului ca Moby poate scrie piese dance ca nimeni altul (“The Waste Of Suns”).

“Like a Motherless Child”, cu Raquel Rodriguez pe voce, este un cover a unei piese numite la fel si care isi are originea in cantecele sclavilor din America de Sud. Nimic vesel, asadar, si nici prea optimist.

“The Tired and the Hurt” si “Welcome to Hard Times” sunt piese superbe, melodice care rezuma frumos starea de dezamagire si disperare a pustietatii apocaliptice pe care ne-o zugraveste Moby. Iar “The Last of Goodbyes” este cantecul de despartire al oamenilor de Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, Apocalipsa usoara, ca o elegie pentru ea am gasit.