Top 10 albume rock la mijlocul lui 2017


10. Body Count – Bloodlust

Baietii, s-a intors Body Count, dar ne-am intors si noi in anii ‘90 odata cu ei!

body count bloodlust album 2017

body count bloodlust album 2017

Si sunt tot agresivi, heavy si cool, iar aici mai au si ajutorul favoritilor rockerilor batrani: Dave Mustaine (Megadeth) pe “Civil War”, Max Cavalera (Soulfly si Cavalera Conspiracy) pe “All Love Is Lost”, iar Randy Blythe (Lamb Of God) pe “Walk With Me”.

In rest, e cu rock-rap, un fel de rock cantat de cineva cu mentalitate de rapper si cu mesaje pentru sustinerea puternica oamenilor de culoare, dar la nivel cam grosier. De altfel, Ice T isi incepe videoclipul primului single (vedeti mai jos) cu un discurs despre de ce este gresit sa le atragi atentia activistilor de culoare ca nu numai vietile negrilor conteaza, ci toate vietile. Pentru ca iei subiectul in deradere si nu asta este problema, spune Ice T.

Nu stiu, poate imi vine greu sa iau in serios discursul unei trupe al carei chitarist isi spune Juan of the Dead sau poate m-am uitat eu prea mult la episoadele din “Law & Order” in care juca si Ice T, dar cel mai bine ar fi sa ne concentram pe muzica.

Deci, e cu chitara multa.

9. Kassabian – For Crying Out Loud

Nu m-a pasionat noul album Kassabian. E un fel de reluare a unei idei mai vechi, cu care nu dai gres: melodii simple, usor de retinut, cu impact imediat. Chiar daca ma asteptam sa fie mai putin precauti, mai creativi si mai increzatori un pic in ei, daca albumul merita pentru “Ill Ray (The King)”, piesa de deschidere foarte energica si foarte pop, “Sixteen Blocks”, “Comeback Kid”, plus “All Through the Night”, alaturi de care ar trebui sa scriem “The Beatles-inimioara”.

Daca va place genul arena pop-rock, atunci puneti mana pe “For Crying Out Loud”.

8. Elbow – Little Fictions

Elbow Little Fiction 2017

Elbow Little Fiction 2017

Asa candoare nu mai gasesti decat la Travis in ziua de azi! Elbow (foto coperta: contul oficial de Facebook) este un grup de britanici draguti, politicosi, mici burghezi, care adora sa cante balade, mai ales cand sunt fericiti si se casatoresc. De fapt, anii astia le-au avut pe amandoua: sunt si fericiti, s-a casatorit si Guy Garvey. De aceea va rog, ascultati-i inainte de divort.

In special, recomandare pentru “Magnificent (She Says)”, foarte simpla si simfonica, dar nu sunt de lepadat niciGentle Storm” sau “Trust In The Sun” sau “Head For Supplies”. De fapt, incercati tot albumul, sa nu avem vorbe apoi.

7. Papa Roach – Crooked Teeth

Intotdeauna mi s-a parut ca Papa Roach este acel gen de trupa ingropata de propriul succes si intr-o eterna cautare dupa un nou “Last Resort”. Primul single de pe noul album mi-a si confirmat banuiala: “Help” este incercarea de a reedita succesul single-ului lor din 2000 sau macar de a scapa de complexul lui. “Help” ar fi putut cu usurinta sa fi facut parte din “Infest”, albumul din 2000.

In rest, albumul “Crooked Teeth” este plin de imnurile cu care ne-au obisnuit si mai este, de departe, cel mai aproape de ce-au fost, oferindu-le fanilor o portie egala a ambelor epoci: atunci si acum. Oricum, un progres fata de “F.E.A.R.”, din 2015.

6. You Me At Six – Night People

You Me At Six s-au mai linistit un pic. Poate s-au maturizat, poate e vorba doar de moda, dar albumele lor pastreaza intotdeauna tendintele pietei. “Night People” nu este chiar albumul la care ne-am astepta daca le ascultam discografia, insa cu siguranta este albumul de care aveau nevoie: melodios, cu riffuri minime, cu hituri si cu vanzari foarte bune (locul 1 la ei acasa, in UK). Poate producatorul discului lor si al Kings of Leon, Jacquire King, nu este chiar strain de acest succes.

Este foarte frumos albumul si de-abia astept sa-i vad la Sibiu, in concert, in acest an si sper sa-mi confirme ca sunt o trupa buna.

5. Incubus – 8

Nu-mi este deocamdata clar de ce trupa asta nu a prins la noi, dar mie imi place foarte mult. Sigur, nu le au in mod deosebit nici cu baladele, nici cu hiturile melodioase, iar in plus mai au si un chitarist care se baga in seama pe toate piesele si un vocal care vorbeste foarte mult.

Doar ca si ei au bubele lor in cap: “8” ar fi fost un album mult mai puternic daca l-ar fi facut mai concentrat. A fost prima impresie si, in continuare, am acelasi sentiment. Albumul e de ascultat pentru “Nimble Bastard”, “Glitterbomb”, “No Fun” si cele trei piese din final “Love In A Time Of Surveillance” (te salutam Tom Morello, care ai inspirat chitara aici), “Make No Sound In The Digital Forest” si “Throw Out The Map”, dintre care ultimele fac tot albumul. Cu restul melodiilor nu stiu ce e.

4. Frank Carter and the Rattlesnakes – Modern Ruin

Fost solist la Gallows si una dintre figurile definitorii ale punk-ului britanic, Frank Carter se indreaptă spre un teritoriu din ce in ce mai suprarealist si experimental odata cu al doilea album al lui alaturi de The Rattlesnakes.

Remarcabile “Snake Eyes”, “Lullaby”, “Vampires”, “Wild Flowers” si un big like pentru extraordinara muzica pe care o face Frank Carter! A fost unul dintre albumele cele mai solide de la inceput de an 2017 si una dintre surprizele cele mai placute.

3. Mastodon- Emperor of Sand

Undeva intre super-greul “Leviathan” din 2004 si “The Hunter” din 2011, Mastodon a devenit o trupa care si-a schimbat identitatea, dintr-una heavy care canta strict pentru fanii genului, intr-o trupa heavy care canta pentru toata lumea. O lectie pentru care a invatat-o si Gojira foarte bine.

De albumul cel nou Mastodon v-am mai scris si la scurt timp de la aparitie, iar acum, dupa si mai multe ascultari, imi place si mai mult decat atunci.

2. Roger Waters – Is This the Life We Really Want?

Nu ma pot opri din ascultat albumul Roger Waters, nu pentru ca ar fi albumul vietii lui, insa pur si simplu mi-a fost dor de el. Sigur, din punct de vedere creativ nu aduce nimic nou, din punctul de vedere al mesajului, foloseste un limbaj deja uzat de cativa ani. Nu stiu cum stati voi, dar eu deja incep sa fac alegii la cuvintele “refugiati”, “Trump”, “razboi”. E prea mult, prea des, prea degeaba.

Dar cam asta spune si Roger Waters in albumul lui, deloc optimist: ca nu mai e speranta. In rest, e muzica lui, foarte aproape de ce facea la Pink Floyd si foarte aproape de Amused to Death. Un album pentru fanii lui, facut de un Roger Waters si mai acrit.

1. Mark Lanegan Band – Gargoyle

O fi renuntat Lanegan la substante cu ceva timp in urma, insa apetitul autodistructiv de care va spuneam ca defineste generatia grunge continua sa-i bantuie versurile. Lanegan ne-a facut un album in care ne face o schita a unui om care nu poate decat sa respinga orice urma de fericire care l-ar putea atinge. Asta am putea deduce si din tilu, dar se vede, magistral, si in muzica.

M-am apucat intr-o zi sa detectez genurile muzicale din “Gargoyle”. Nu am pretentia sa le fi recunoscut pe toate, insa ar cam fi: electro cu niste ambient (“Beehive”, “Death’s Head Tattoo” sau “Blue Blue Sea”), psihedelic (“Sister”), grunge, rock clasic, un pic si de industrial, garage rock (pe toate), stilul Iggy Pop (“Emperor” – cu Josh Homme de la Queens of the Stone Age), ceva din Tom Waits (pe toate) sau, mai degraba, din Lou Reed si din Velvet Underground.

Si sa nu uit sa va spun ca “Nocturne” e cea mai tare piesa scoasa anul asta.

Asa suna al 10-lea album Lanegan. Fa-bu-los!

Povestea vesela a “OK Computer” – Radiohead, la aniversarea de 20 de ani


Thom Yorke a vrut sa se intalneasca cu Papa pentru a-l ruga ca in loc de “Amin”, la finalul rugaciunilor, sa spuna: “‘Creep’ is a bad song”. Dar Papa nu a vrut, pentru ca ii placea melodia. Totul s-a lamurit dupa ce Bill Clinton a spus in emisiunea sa despre starea natiunii ca piesa “Creep” este mai buna decat imnul national (aluzie la “The National Anthem” – Radiohead), iar ambele tabere, republicana si democrata, l-au ovationat jumatate de ora. Atunci, Radiohead si-a dat seama ca trebuie sa creeze ceva mare, pentru ca altfel urma sa ramana trupa care a dat “Creep”. Si Thom Yorke a avut o idee.

Radiohead OK Computer album 1997

Radiohead OK Computer album 1997

Ideea lui Thom Yorke a fost sa faca un album despre ce s-ar intampla daca un computer ar putea canta la chitara si asa se justifica de ce toata lumea spune despre acest album ca este unul care a prevazut viitorul. Si, probabil, asa se justifica si faptul ca le-a iesit o capodopera a tristetii.

In ciuda faptului ca grupul Capitol a avertizat Radiohead in momentul lansarii ca, dupa un disc precum “The Bends”, noul lor album este sinucidere curata, “OK Computer” a vandut pana acum 8 milioane de exemplare. Nu este rau, in comparatie cu prezicerea de 500.000.

“OK Computer” a fost lansat pe 21 Mai 1997, a luat un Grammy si a devenit in scurt timp albumul nr. 1 pe care oamenii faceau sex.

Temerea casei de discuri ca n-o sa faca mare branza nu era, asadar, neintemeiata: nu exista ceea ce se poate numi un hit de radio care sa traga albumul in sus si nicio urma de optimism. In schimb, “OK Computer” are multa muzica progresiva, experimentala, sau cum s-o numi, iar mesajele pe care le transmite sunt exact lucrurile de care toata lumea incearca sa nu mai vorbeasca din cauza de depresie: capitalism, moarte sau nebunie. 

“Ok Computer” este ruperea Radiohead de valul brit-pop, din care a facut parte alaturi de Oasis sau Blur, un curent care a incercat sa reinterpreteze rock’n’roll-ul anilor ‘60 si sa-l aduca inapoi, cantat modern.

Numai ca Radiohead nu este trupa care sa se uite in urma, iar “OK Computer” conteaza atat de mult si astazi nu numai pentru ca este avangarda, ci si pentru ca a creat o generatie de ascultatori de muzici profund cinica si lovita de o paranoia sanatoasa, pentru care le ramanem profund recunoscatori.

Pe 23 Iunie 2017 apare “OKNOTOK”, albumul aniversar de 20 de ani de la lansarea “OK Computer”, care va include albumul initial, plus alte trei melodii noi. Una este “I Promise”, pentru care ne-au facut si videoclip.

PS: Ca sa nu ramaneti cu impresia ca am inventat povestioare, declaratiile membrilor Radiohead despre cum au facut albumul sunt de gasit aici: An Oral History Of Radiohead’s ‘OK Computer’.

 

The Cranberries – Something Else – recenzie album


M-am apucat sa ascult albumele Body Count si The Cranberries unul dupa altul si m-am intors in anii ’90. 

The Cranberries album 2017

The Cranberries Something Elese album 2017

Pe The Cranberries (foto: contul oficial de Facebook) ii stiu de cand au aparut, cu “Linger” si cu vocea lui Dolores O’Riordan, atat de clara si frumoasa atunci, la 18 ani, ca si acum, la 45. Apoi a venit albumul de debut, “Everybody Else Is Doing It, So Why Can’t We?”, discurile pline de hituri pop, trecerea inspre o muzica mai dura, cu distors si destramarea. Reintoarcerea The Cranberries din 2012 nu a facut valuri mari, dar reluarea hiturilor vechi in maniera acustica a fost o stire care nu a trecut neoservata.

Pe cel mai nou album, The Cranberries a colaborat cu Irish Chamber Orchestra pentru a reorchestra intr-o maniera acustica cele mai cunoscute piese ale grupului,  iar cele mai multe dintre aceste cantece beneficiaza de orchestratie suplimentara.

Avem si trei noi melodii: “Why”, “Rupture” si “The Glory”. Nu sunt spectaculoase. Singura “Rupture” se foloseste de un vibe diferit fata de restul albumului – cu pian si voce soptita, in stilul Massive Attack sau Portishead, dar este o schimbare buna a ritmului discului.

Cred ca cele mai reusite piese refacute in maniera folk-acustica sunt “Zombie”, “Dreams” si “Animal Instinct”. Culmea, “Linger”, care era oricum cu orchestra, nu mi se pare ca se ridica peste varianta originala, care ramane aproape de perfectiune.

Daca sunteti un fan al trupei sau macar stiti cele mai mari hituri, versiunile acustice ale “When You’re Gone”, “Ode To My Family” si “Ridiculous Thoughts” nu au cum sa nu va placa. Sigur, piesele care sunt deja lente se preteaza mult mai bine la reinterpretari acustice, insa cele mai “heavy”, ca “Zombie” sau “Animal Instinct” sunt cele care stralucesc de fapt si arata cat de frumos a imbatranit muzica asta.

E un album pentru nostalgici, dar, oricum, nu mi se pare ca The Cranberries s-ar lupta pentru audienta noua sau mai tanara. Asa ca, pentru vechii fani ai trupei, albumul este o intoarcere in timp plina de candoare.

Dream Theater – Images and Words – recenzie album


De ce este mare “Images and Words”? Nu ca Dream Theater ar fi inventat apa calda, insa cu “Images and Words” a reusit sa impuna un standard la care s-a raportat toata lumea de atunci incoace. 

Dream Theater - Images and Words 1992

Dream Theater – Images and Words 1992

Daca “Achilles Last Stand”, piesa Led Zeppelin de pe “Presence”, “In-A-Gadda-Da-Vida” a grupului Iron Butterfly, “In The Court Of The Crimson King” – King Crimson sau “Rage For Order” – Queensrÿche au jucat un rol in inventarea si dezvoltarea metalului progresiv, genul nu ar fi existat asa cum il stim astazi fara Dream Theater

Formata in 1985, Dream Theater avea sa devina odata cu “Images and Words” (foto: contul oficial de Facebook) una dintre cele mai influente trupe ale genului, din ultimii 25 de ani. Discul face anii astia pe 7 Iulie si este primul cu vocalul James LaBrie.

Cred ca si cei care nu reusesc sa asculte genul asta de muzica recunosc piesa de inceput, “Pull Me Under”. A ramas, probabil, cel mai cunoscut hit la lor, cu rezervele de rigoare, pentru ca nu vorbim de genul de album care genereaza hituri de radio. Scrisa de claparul Kevin Moore, cu versuri filosofice despre viata si moarte si citat din Hamletul lui Shakespeare, “Pull Me Under” a fost lansat ca single, in ciuda celor peste opt minute, si a atins punctul culminant la # 10 in Billboard Mainstream Rock Chart. Atat s-a putut, ce sa facem!

“Another Day”, scrisa de John Petrucci pentru tatal sau, a fost descrisa ca “prog metal meets Kenny G” si este traditionala balada care, alaturi de “Surrounded” si “Wait For Sleep”, arata, fara dubii, abilitatile vocale ale lui LaBrie. 

Desi fiecare piesa este vitala pentru succesul acestui album, parerea fanilor Dream Theater pe care ii cunosc eu este ca “Metropolis Part 1” si “Under A Glass Moon” sunt cele mai importante ale “Images and Words”. Mie mi se pare ca, daca pe album ar fi fost numai “Metropolis, Pt. 1: The Miracle and the Sleeper”, ar fi fost suficient, iar discul ar fi fost ca succes si influenta la fel de mare. Este un fel de carne a albumului, iar aici este si inceputul pentru albumul “Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory” de mai tarziu.

“Metropolis Pt. 1: The Miracle and the Sleeper”, spunea chitaristul John Petrucci, nu trebuia niciodata sa fie dezvoltata si, initial, a fost gandita sa spuna o poveste lagata de personajele din mitologia romana, Romulus si Remus. O spune, intr-un final, pe cea a unui triunghi amoros.

Preambulul melodiei de inchidere este “Wait for Sleep”, o piesa sensibila, numai pian si voce, si in care apar idei care vor fi reluate si perfectionate in urmatorul album, “Awake”. Si tot Kevin Moore a scris-o, ca un fel de intro al uimitoarei “Learning To Live”, probabil cea mai intunecata si mai profunda piesa de pe album. Versurile au fost inspirate de epidemia de SIDA si in turneul pentru promovarea discului “Octavarium” au cantat-o intr-o varianta live speciala, cu aproape de doua ori mai lunga.

Adevarul este ca ani de zile am ocolit trupe precum Dream Theater si altele pentru reputatia “virtuozitatilor” care le-au precedat. Ma asteptam la o aglomerare de solo-uri de chitara, obositoare si inutila. Si m-am inselat. Dream Theater demonstreaza perfect pe acest album modul in care poti realiza o muzica foarte elaborata, bogata in nuante, care iese din masurătorile conventionale si repetitive si face ca muzica sa curga foarte lin.

De-abia astept sa ascult albumul asta live! Un preview, mai jos:

Mastodon – Emperor of Sand – recenzie album


Mastodon a reusit sa se intoarca in zona in care s-a simtit intotdeauna foarte confortabil. Si asta nu e rau, ci doar o noua expresie de lemn.

Mastodon Emperor of Sand 2017

De data aceasta avem o tema ancorata in tragediile personale: este vorba, potrivit Wiki, de lupta zilnica cu una dintre bolile incurabile ale acestor secole. “Emperor of Sand”  (foto coperta: pagina oficiala de Facebook) spune povestea celui caruia i se inmaneaza o sentinta la moarte.

Stiu ca a suscitat ceva discutii albumul asta: ca e cel mai bun de la “Crack the Skye” incoace, pe de o parte, in timp ce altii sustin ca ca influenta alternativa de pe unele piese e prea puternica.

Si ca sa stiti cum stam, mie mi-a placut la nebunie “Show Yourself”, piesa pe tema careia a iesit un pui de scandal in social-media si a fost subiectul mai multor interviuri. Influenta Queens of the Stone Age este evidenta, insa nu va opreste nimeni sa ascultati “Sultans’s Curse”, atat de heavy cum n-a mai sunat Mastodon de ani de zile. In plus, vorba unui prieten, aveau nevoie de o piesa pentru radiouri. Deci, cu asta, ne-am impacat!

Interesant e ca ele au fost si cele doua single-uri de promovare si de la aceasta neintelegere a liniei pe care o va lua albumul au inceput si discutiile. Dar, ascultandu-l, il veti descoperi foarte heavy, cu un sound foarte variat si experimental, cu sonoritati usor vintage, ale prog-ului clasic, pe “Precious Stones” sau cu cascade de riffuri heavy pe “Andromeda”.

Per ansamblu, “Emperor of Sand” este un album coerent si echilibrat, care reuseste sa restabileasca increderea in capacitatea Mastodon de a scoate discuri conceptuale, cu care, de altfel, ne-a obisnuit in prima jumătate a discografiei lor. Mi-a placut!

Depeche Mode – Spirit – recenzie album


Depeche Mode a imbatranit. Muzica nu mai e la fel de spectaculoasa, melodiile nu mai sunt la fel de zgomotoase ca pe vremea lui “Songs Of Faith And Devotion”, schimbarile de ritm si sound nu mai sunt la fel de dese.

Depeche Mode Spirit album 2017

S-au dus vremurile cand Dave Gahan spunea ca datorita lui s-a nascut grunge-ul, insa, chiar daca nu mai vine cu declaratii incarcate de heroina, vocea i-a ramas aceeasi. Iar Martin Gore, cred ca cel mai prolific compozitor al generatiei sale, ca doar de asta si-a numit Deftones albumul dupa el, a ramas acelasi tocilar al sintetizatoarelor.

Partea buna cu trupa asta este ca dupa un secol de cand a inceput sa faca muzica nu incearca cu orice pret sa ramana up-to-date. Ok, muzica nu mai e la fel de creativa, insa ceea ce este de remarcat la acest album este mesajul lui.

“Spirit” (foto coperta: contul oficial de Facebook) se deschide cu “Going Backwards”, asta ca sa nu ne mai facem iluzii despre progres si cu versuri de genul “we have not evolved, we have no respect, we have lost control” si se incheie cu “Fail”. Direct si agresiv.

De pe “Spirit” mi-au placut “Scum”, “Poorman”, “So Much Love”, Where’s the Revolution”, nervozitatea si toate melodiile politice care-i dau coeziune albumului si un scop. Nu este vorba de un album despre politica, ci, mai degraba, despre umanitate si despre niste vremuri de oameni plecati cu nervii capului.

Cu ce ar trebui sa contrabalansam? Cu spirit. Pe de alta parte, unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!


PS: Daca nu sunteti fani Depeche Mode, puteti deveni mergand la concertele lor. Depeche Mode concerteaza la Cluj Napoca in Iulie 2017.

Blackfield V (Steven Wilson si Aviv Geffen) – recenzie album


Un prieten a postat zilele trecute pe Facebook: “Bob are 5 albume Porcupine Tree. Mai cumpara 2. Ce are Bob acum? Depresie”. Steven Wilson a facut parte din Porcupine Tree, asta ca sa stiti la ce dati click.

Blackfield - Blackfield V 2017 album

Blackfield V

Normal ca am dat play la noul album Blackfield, doar stiti ca nu-l scap din ochi pe Steven Wilson!

Si, de altfel, nici nu e greu de urmarit pentru ca in lumea prog-rock-ului este peste tot: lucreaza ca producator pentru Opeth si Anathema si la remastering-ul King Crimson, Yes si Jethro Tull. Iar acum compune jumatatate-jumatate in Blackfield, ba chiar il ingroapa intr-un fel pe colegul de trupa, Aviv Geffen, pentru ca multe dintre piese suna ca si cum ar fi albumul sau solo.

Inclinatia lui Steven Wilson spre melodios, orice ar canta, se vede pe intregul album. Incercati, de exemplu, “We’ll Never Be Apart”, care aduce a REM in perioada timpurie sau “Family Man”, foarte frumosul prim-single. Mai este si “Lately”, mult mai pop decat toate celelalte melodii si care cam sare in ochi,Lonely Soul” cu o infuzie de trip-hop si muzica electronica sau Life is an Ocean”, in stilul Pink Floyd (acum stau sa ma intreb daca Wilson nu s-o fi saturat sa tot fie comparat cu Pink Floyd).

“From 44 to 48” inchide albumul, iar prima oara cand am ascultat-o m-am intrebat daca nu este cumva o melodie autobiografica a lui Wilson. Este, normal: From 44 To 48 is a song about growing older and letting go of dreams.” (sursa: teamrock.com). Si la fel ca atat de multe altele din piesele sale, suna atat de familiar, ca parca a mai fost scrisa o data.

Albumul este la fel de dinamic si modern, asa cum te-ai astepta, daca ai ascultat recentele proiecte ale lui Wilson. E o gura de oxigen si este un album optimist, in ciuda glumei adevarate a prietenului de pe Facebook. 

PS: Sticluta de pe coperta albumului “V” este o reinterpretare a sticlutei de pe primul album Blackfield (2004), reinterpretata cu tema noului disc: oceanul.