Va “Puppe” Rammstein


Odata ce ai de aparat statutul de una dintre cele mai populare trupe din metal, ai zice ca trebuie sa simti un pic presiunea. Aiurea, vorbim de Rammstein, care s-a ghidat dintotdeauna dupa principiul sanatos: “Da publicului ceea ce vrea din ce vreau eu”.


Teoretic, e simplu sa fii atat de iubit:

  • Relaxarea, care cred ca este unul dintre cele mai misto lucruri la ei si care le ofera libertatea de a vorbi de absolut orice le da prin cap. Cum ar fi trecutul negru al Germaniei, de relatia de ura si dragoste cu tara-mama (Deutschland”) sau de abuzurile Bisericii (“Zeig Dich”). 
  • Constanta cu care le-au oferit fanilor acelasi rock in forta, militant si zgomotos, fara sa uite ca o melodie trebuie sa aiba melodie. Sound-ul aparte de pe albumul de debut a fost repetat apoi cu insistenta si cu convingerea ca muzica trebuie sustinuta de o imagine puternica. 
  • Imaginea: nu mai zic de live-uri sau de videoclipuri.
  • Controversa: nu multi din mainstream au lansat videoclipuri pe site-uri pentru adulti. “Pussy” a fost difuzata pe canalele de specialitate doar cenzurata, cu toate ca este o parodie a acestor site-uri si a lumii virtuale, care pare a fi capabila sa rezolve toate problemele.  

Tinand cont de toate cele de mai sus, nu are ce sa nu mearga la ultimul album. Poate e mai mult dance-metal decat heavy industrial, dar nu va primi nicio recenzie negativa pentru ca ne-au dat tot ceea ce ne-am dorit din ce au ei de oferit.

Favoritele mele: “Deutchland”, “Radio” si, evident, “Puppe”.

rammstein album 2019

The Cranberries – “In the End” si sfarsitul unei trupe


“There are no happy endings/ Endings are the saddest part,
So just give me a happy middle/ And a very happy start” – Shel Silverstein, Every Thing on It.

the cranberries in the end album 2019

De obicei, ultimele albume ale trupelor sunt cu melodii nefinalizate pana atunci sau ramasite care nu si-au gasit locul. Nu este cazul si ultimului The Cranberries. “In the End” (foto: Facebookul trupei), nefiind conceput ca un album de adio, ofera mai degraba continuitate trupei, decat un sfarsit abrupt. Albumul a fost inceput in 2017 si nimeni nu putea banui atunci ca va sfarsi ca discul destramarii si omagiu adus lui Dolores O’Riordan.

Cu toate ca puncteaza toate perioadele prin care a trecut trupa de la debutul din 1993, partea frumoasa a albumului astuia este ca nu este unul al nostalgiei, ci dimpotriva.

Asa ca respirati adanc si ascultati opusul final al The Cranberries, este o surpriza placuta.

Top 10 cele mai bune albume rock din 2018


Multumesc pentru voturi, alegerile voastre din 2018 arata astfel:

  1. Alice In Chains + Disturbed + A Perfect Circle
  2. Greta Van Fleet – Anthem of the Peaceful Army
  3. Muse – Simulation Theory

Top 10 personal pentru 2018 este mai jos.

10. Jack White – Boarding House Reach

Pe Jack White il iubesti sau il urasti, neobservat nu are cum sa treaca. Iar daca exista un muzician care are curajul sa faca tot ce-l taie capul, White trebuie sa-l cheme. 

Boarding House Reach” este un album al unui artist liber, neingradit de nicio casa de discuri, pareri sau stiluri muzicale. V-am mai scris de doua ori despre el in acest an (aici si dincoace), iar “Boarding House Reach” nu ma face decat sa astept cu si mai mare nerabdare intoarcerea de anul viitor cu The Raconteurs.

9. Jonathan Davis – Black Labyrinth

Inceput in 2007, “Black Labyrinth” a fost in cele din urma scos la lumina in acest an pe post de album solo de debut si, cu toate ca toata lumea se astepta la un Korn mai mic,  este unul foarte diversificat (v-am scris aici in ce sens). Cu toate astea, cele mai bune momente vin de pe teritoriul in care Jonathan Davis este rege.

Sa speram ca nu o sa mai treaca 11 ani pana la un viitor disc solo. Acum am prins gustul.

8. Dave Matthews Band – Come Tomorrow

“Come Tomorrow” sau vine o vreme in viata unui barbat in care incepe sa aprecieze si lucrurile marunte, iar Dave Matthews este acolo. Fara activism sau declaratii marete, “Come Tomorrow” este despre viata de zi cu zi si despre bucuria de face muzica. 

7. Interpol – Marauder

Nu stiu de ce se numeste post-punk, ar trebui inventat “stilul glaciar”. Paul Banks se descurca foarte bine aici, isi toarna pe rand toate frustrarile, mai ceva ca Alex Turner. (L-am vazut anul trecut la  Summer Well, intolit frumos, aranjat, bine intepenit in fata microfonului, demn, mandru si fara greseala. Mi-a placut).

De la inaltimea turnului de fildes din care pare ca s-au izolat, Interpol au coborat in acest an cu un album frumos si foarte melodios, cantat apasat.

6. Sleep – The Sciences

Nu mai pot dupa trupele care se intorc si ii fac pe toti praf! V-am scris pe larg despre album aici, nu o sa-mi stric frumusete de text, spunand acum vreo prostie. Ramane cum am stabilit: salutam cultivatorii si pe Giza Christ Superstar Butler!

5. Soulfly – Ritual

“Ritual” este despre cum sa ramai relevant si in 2018, dupa ce toata lumea, cand se refera la tine, isi aduce obligatoriu aminte de ceea ce ai facut. 11 albume Soulfly, aproximativ 22 de albume Max Cavalera in ultimii 30 de ani si un ultim disc plin de consistenta. Foarte misto, rapid, cu ritmuri tribale revenite, “Ritual” o sa va prinda inca de la prima melodie. Are si o ciudatenie, instrumentala cu care se incheie. Cred ca au vrut sa ne testeze, sa vada daca ascultam pana la capat.

4. A Perfect Circle – Eat the Elephant

Pune-l pe Maynard Keenan sa numere elefantii din camera si sa scrie despre ei si o sa ai piese despre dependenta de tehnologie, religie sau operatii estetice, care nu te fac nici mai tanara, nici mai frumoasa.

Le va lua pe fiecare apoi, le va analiza pe toate fetele, le va despacheta fasie cu fasie si va iesi Apocalipsa dupa A Perfect Circle. Spusa frumos, cu zambetul ironic pe buze.

3. Muse – Simulation Theory

Asa m-am gandit eu cand am ascultat prima oara albumul Muse: trebuie sa ies din obsesia comparatiilor cu “Knights of Cydonia”, nu te poti intoarce la chestiile alambicate pe care le-ai cantat odata, dupa ce ai ajuns in mainstream.

“Simulation Theory” este “Supermassive Black Hole” transformata intr-un album intreg, cu temele deja cunoscute ale lumii distopice, paranoia, depresie si invitatii motivationale la lupta pe “Algorithm”, “Pressure”, “Get Up and Fight”, ultima compusa parca special sa tina publicul fericit. “Simulation Theory” este un album luminos, relaxat, de hituri si nu m-ar supara ca Muse sa continue in acest fel, atat timp cat nu uita cum sa cante live “Knights of Cydonia”.

2. Smashing Pumpkins – Shiny and Oh So Bright, Vol. 1 / LP: No Past. No Future. No Sun.

Cu toate ca a fost prezentat drept un album de reuniune Smashing Pumpkins, apelandu-se la nostalgia ascultatorilor din anii ‘90, “Shiny and Oh So Bright” nu este deloc un disc al nostalgiilor. Reuniunea s-a intamplat intr-adevar, chiar si cu un bonus: un moment de drama si scandal, cu D’Arcy Wretzky si Corgan in rolurile principale.

De fapt, Corgan are tot timpul rolul principal, chiar dictatorial, fie ca e vorba de smetii peste fetele colegilor, fie ca vorbim de compozitii si interpretare.

Atat doar ca acum, Billy Corgan si-a adus aminte de compozitorul stralucit care a fost atunci cand i-a avut in spate pe un Jimmy Chamberlin si un James Iha.

Frumos, frumos rau albumul de anul asta. Smashing Pumpkins in 2018 nu este un anacronism, din fericire.

1. Alice In Chains – Rainier Fog

Nicio surpriza, e anul lor. Iar Alice In Chains nu a dezamagit, asa cum nu a facut-o nici cand a avut curajul sa continue fara Layne Staley, nici cam de fiecare data cand a scos abum. Iar Alice are un sound distinctiv, dar nu de genul Disturbed: “am rescris “Ten Thousand Fists” de 10 ori”.

“Rainier Fog” este pur si simplu perfect. V-am spus pe larg si de ce, aici.

3 motive pro Greta Van Fleet si unul contra


Inainte de Greta Van Fleet au fost Wolfmother, Rival Sons, Kingdome Come, Black Crowes, Rage Against the Machine, cu album de debut cu influente Led Zeppelin, Beastie Boys care a folosit sample din “When Levee Breaks” pe “Licensed To Ill”, Bjork sau Beyonce cu acelasi sample. Sa nu-l uitam pe David Coverdale, cu stil vocal copiat dupa Robert Plant si care a primit porecla “David Cover-version” din partea acestuia. Si inca nu am intalnit fanul Whitesnake care sa refuze sa mai asculte trupa din aceasta cauza. Nu e ca si cum ar fi ilegal sa te influenteze Led Zeppelin.

greta van fleet“Anthem of the Peaceful Army”, albumul de debut Greta Van Fleet (foto: Facebookul lor), este cel mai recent din aceasta lunga lista, sigur nu ultimul.

greta van fleet anthem of the peaceful army album 2018In primul rand, e ceva vreme de cand o trupa rock tanara a suscitat atat interes, chiar si din partea celor care nu asculta decat muzica din secolul trecut. Dar, cum nu mor de grija rock-ului, trec mai departe.

Media de varsta este in jur de 21, ceea ce inseamna ca mai au timp destul sa se desprinda de idoli si sa-si gaseasca drumul. Zic sa le dam o sansa dupa ce ne gandim la noi, la varsta de 21 de ani, si radem.

Albumul lor de debut n-o fi cel mai bun pe care l-ati ascultat anul acesta, insa merita macar pentru pasiunea cu care e cantat, pentru curaj sau pentru faptul ca niste pusti au pus mana pe instrumente, si-au compus singuri melodiile si au reusit sa faca trupa aia atat de cunoscuta, ca toata lumea i-a asteptat primul album.

Argumentul contra este ca ar trebui sa fim in 2018.

Riverside si Second Life Syndrome – Wasteland – recenzie album


Celor ingrijorati ca totul se va termina odata cu pierderea chitaristului Piotr Grudziński, la inceputul lui 2016, le spun sa stea linistiti. N-o fi cel mai bun album scos pana acum, dar e unul frumos.

Riverside

Riverside

Considerand o impolitete inlocuirea lui Grudziński, Riverside a ascos primul album in formula de trio si pe care il iau ca un fel de al doilea debut. “Wasteland” (ambele foto: Facebookul lor) spune povestea celui care a supravietuit sfarsitului lumii (asta vrea sa ne spuna poetul si cu coperta, de altfel) si este o meditatie asupra suferintei si abandonului, fara a suprima speranta ca poti lasa totul in urma (The Struggle for Survival”) si sa mergi mai departe.

riverside wasteland album 2018Este atmosferic, introspectiv, mai putin progresiv heavy decat precedentele, cu influente Pink Floyd (“River Down Below”) aduse in contextul actual.

Pentru cei care iubesc trupa asta, este un album foarte frumos, cu emotii aproape palpabile si probabil ca aceasta este ceea ce il diferentiaza detasat de precedentele. Pare o aventura dureroasa, cu sentimente brute de furie, frustrare, disperare, speranta si o mare melancolie. Din acest motiv imi place “Wasteland”.

*titlul se refera la albumul cu nr. 2 Riverside.

Alice In Chains – Rainier Fog – recenzie album


Terminati odata cu “noul solist” William DuVall. Omul are in acest moment la fel de multe albume cu Alice In Chains cat a avut Layne Staley, toate excelente, si este deja de 12 ani in trupa. Cred ca merita titulatura solistul Alice In Chains. Si cu asta v-am spus si parerea despre noul album, ca poate aveti treaba.

alice in chains album 2018

“Rainier Fog” este un omagiu adus Seattle-ului, nu numai pentru ca poarta numele muntelui la care are vedere orasul, ci si pentru atmosfera. Nu are poate la fel de multe hituri de radio ca “The Devil Put Dinosaurs Here”, insa sound-ul este dark si heavy.

Alice In Chains Rainier Fog album 2018Melodia “Rainier Fog” este un omagiu adus primului val de trupe grunge, de la sfarsitul anilor ‘80 (ei, Soundgarden, Mother Love Bone, Mudhoney, Screaming Trees, Nirvana), o vedere retrospectiva a ceea ce au fost, cu toate triumfurile si tragediile.

Este inregistrata cu Duff McKagan, si el tot din Seattle si care vine dintr-o trupa contestata la inceputurile curentului grunge de trupele implicate.

Nu este niciun moment luminos pe album. “The One You Know” este din perioada mortii lui David Bowie, iar vocile lui DuVall si Jerry Cantrell, impreuna, aduc a Layne Staley, “All I Am” este hauting, pe “Maybe” si “Red Giant” le-as asculta pe repeat ore intregi.

Armonii dark, riffuri heavy cu distors si, cel mai important, niste suflet. Foarte frumos album.

Alice In Chains  (foto: Facebookul lor) a avut intotdeauna un sound dinstinctiv, iar daca nu ma credeti, luati aici: cum ar suna “Master Of Puppets” daca ar fi cantata de Alice In Chains.

Tom Grennan – Lighting Matches – recenzie album


A venit si albumul de debut Tom Grennan, iar daca tot il vom vedea in concert in vara, la Summer Well, i-am dat play.

Tom Grennan - Lighting Matches

Considerat unul dintre cei mai promitatori artisti britanici, Tom Grennan si-a lansat albumul de debut dupa alte cateva EP-uri. Intentia declarata a fost sa faca direct un album clasic, care nu suna ca nimic altceva din ceea ce se canta acum. A reusit si n-a reusit: inedita este vocea, dar combinatia de pop-soul cu hook-ul obisnuit de a repeta din nou si din nou aceeasi fraza este prea la moda si incercata deja.

Totusi, are ce ii trebuie pentru o cariera in muzica: isi compune, are o voce distincta, adusa in fata, o productie buna si entuziasmul varstei.

Ca puncte forte, melodii de pe EP-urile de pana acum pe care le-a reluat pe album: ”Something in the Water”,  “Sweet Hallelujah” si cea cu care, cel mai probabil, il cunoasteti: “Found What I’ve Been Looking For”. Pe langa ele, Run in the Rain”, “Little By Little Love”, “Sober”, “Praying” sau “Make ‘em Love You”.

“Lighting Matches”, in rezumat: energic si autentic. Sper ca Tom Grennan sa fie vocea indie-pop necesara pentru a aduce o varietate mai mult decat necesara unui gen chinuit de multi.

Acum il astept pe Jamie N Commons. El chiar mi se pare si mai interesant!

Foto: Twitter Tom Grennan.