10. Body Count – Bloodlust
Baietii, s-a intors Body Count, dar ne-am intors si noi in anii ‘90 odata cu ei!
body count bloodlust album 2017
Si sunt tot agresivi, heavy si cool, iar aici mai au si ajutorul favoritilor rockerilor batrani: Dave Mustaine (Megadeth) pe “Civil War”, Max Cavalera (Soulfly si Cavalera Conspiracy) pe “All Love Is Lost”, iar Randy Blythe (Lamb Of God) pe “Walk With Me”.
In rest, e cu rock-rap, un fel de rock cantat de cineva cu mentalitate de rapper si cu mesaje pentru sustinerea puternica oamenilor de culoare, dar la nivel cam grosier. De altfel, Ice T isi incepe videoclipul primului single (vedeti mai jos) cu un discurs despre de ce este gresit sa le atragi atentia activistilor de culoare ca nu numai vietile negrilor conteaza, ci toate vietile. Pentru ca iei subiectul in deradere si nu asta este problema, spune Ice T.
Nu stiu, poate imi vine greu sa iau in serios discursul unei trupe al carei chitarist isi spune Juan of the Dead sau poate m-am uitat eu prea mult la episoadele din “Law & Order” in care juca si Ice T, dar cel mai bine ar fi sa ne concentram pe muzica.
Deci, e cu chitara multa.
9. Kassabian – For Crying Out Loud
Nu m-a pasionat noul album Kassabian. E un fel de reluare a unei idei mai vechi, cu care nu dai gres: melodii simple, usor de retinut, cu impact imediat. Chiar daca ma asteptam sa fie mai putin precauti, mai creativi si mai increzatori un pic in ei, daca albumul merita pentru “Ill Ray (The King)”, piesa de deschidere foarte energica si foarte pop, “Sixteen Blocks”, “Comeback Kid”, plus “All Through the Night”, alaturi de care ar trebui sa scriem “The Beatles-inimioara”.
Daca va place genul arena pop-rock, atunci puneti mana pe “For Crying Out Loud”.
8. Elbow – Little Fictions
Elbow Little Fiction 2017
Asa candoare nu mai gasesti decat la Travis in ziua de azi! Elbow (foto coperta: contul oficial de Facebook) este un grup de britanici draguti, politicosi, mici burghezi, care adora sa cante balade, mai ales cand sunt fericiti si se casatoresc. De fapt, anii astia le-au avut pe amandoua: sunt si fericiti, s-a casatorit si Guy Garvey. De aceea va rog, ascultati-i inainte de divort.
In special, recomandare pentru “Magnificent (She Says)”, foarte simpla si simfonica, dar nu sunt de lepadat nici “Gentle Storm” sau “Trust In The Sun” sau “Head For Supplies”. De fapt, incercati tot albumul, sa nu avem vorbe apoi.
7. Papa Roach – Crooked Teeth
Intotdeauna mi s-a parut ca Papa Roach este acel gen de trupa ingropata de propriul succes si intr-o eterna cautare dupa un nou “Last Resort”. Primul single de pe noul album mi-a si confirmat banuiala: “Help” este incercarea de a reedita succesul single-ului lor din 2000 sau macar de a scapa de complexul lui. “Help” ar fi putut cu usurinta sa fi facut parte din “Infest”, albumul din 2000.
In rest, albumul “Crooked Teeth” este plin de imnurile cu care ne-au obisnuit si mai este, de departe, cel mai aproape de ce-au fost, oferindu-le fanilor o portie egala a ambelor epoci: atunci si acum. Oricum, un progres fata de “F.E.A.R.”, din 2015.
6. You Me At Six – Night People
You Me At Six s-au mai linistit un pic. Poate s-au maturizat, poate e vorba doar de moda, dar albumele lor pastreaza intotdeauna tendintele pietei. “Night People” nu este chiar albumul la care ne-am astepta daca le ascultam discografia, insa cu siguranta este albumul de care aveau nevoie: melodios, cu riffuri minime, cu hituri si cu vanzari foarte bune (locul 1 la ei acasa, in UK). Poate producatorul discului lor si al Kings of Leon, Jacquire King, nu este chiar strain de acest succes.
Este foarte frumos albumul si de-abia astept sa-i vad la Sibiu, in concert, in acest an si sper sa-mi confirme ca sunt o trupa buna.
5. Incubus – 8
Nu-mi este deocamdata clar de ce trupa asta nu a prins la noi, dar mie imi place foarte mult. Sigur, nu le au in mod deosebit nici cu baladele, nici cu hiturile melodioase, iar in plus mai au si un chitarist care se baga in seama pe toate piesele si un vocal care vorbeste foarte mult.
Doar ca si ei au bubele lor in cap: “8” ar fi fost un album mult mai puternic daca l-ar fi facut mai concentrat. A fost prima impresie si, in continuare, am acelasi sentiment. Albumul e de ascultat pentru “Nimble Bastard”, “Glitterbomb”, “No Fun” si cele trei piese din final “Love In A Time Of Surveillance” (te salutam Tom Morello, care ai inspirat chitara aici), “Make No Sound In The Digital Forest” si “Throw Out The Map”, dintre care ultimele fac tot albumul. Cu restul melodiilor nu stiu ce e.
4. Frank Carter and the Rattlesnakes – Modern Ruin
Fost solist la Gallows si una dintre figurile definitorii ale punk-ului britanic, Frank Carter se indreaptă spre un teritoriu din ce in ce mai suprarealist si experimental odata cu al doilea album al lui alaturi de The Rattlesnakes.
Remarcabile “Snake Eyes”, “Lullaby”, “Vampires”, “Wild Flowers” si un big like pentru extraordinara muzica pe care o face Frank Carter! A fost unul dintre albumele cele mai solide de la inceput de an 2017 si una dintre surprizele cele mai placute.
3. Mastodon- Emperor of Sand
Undeva intre super-greul “Leviathan” din 2004 si “The Hunter” din 2011, Mastodon a devenit o trupa care si-a schimbat identitatea, dintr-una heavy care canta strict pentru fanii genului, intr-o trupa heavy care canta pentru toata lumea. O lectie pentru care a invatat-o si Gojira foarte bine.
De albumul cel nou Mastodon v-am mai scris si la scurt timp de la aparitie, iar acum, dupa si mai multe ascultari, imi place si mai mult decat atunci.
2. Roger Waters – Is This the Life We Really Want?
Nu ma pot opri din ascultat albumul Roger Waters, nu pentru ca ar fi albumul vietii lui, insa pur si simplu mi-a fost dor de el. Sigur, din punct de vedere creativ nu aduce nimic nou, din punctul de vedere al mesajului, foloseste un limbaj deja uzat de cativa ani. Nu stiu cum stati voi, dar eu deja incep sa fac alegii la cuvintele “refugiati”, “Trump”, “razboi”. E prea mult, prea des, prea degeaba.
Dar cam asta spune si Roger Waters in albumul lui, deloc optimist: ca nu mai e speranta. In rest, e muzica lui, foarte aproape de ce facea la Pink Floyd si foarte aproape de Amused to Death. Un album pentru fanii lui, facut de un Roger Waters si mai acrit.
1. Mark Lanegan Band – Gargoyle
O fi renuntat Lanegan la substante cu ceva timp in urma, insa apetitul autodistructiv de care va spuneam ca defineste generatia grunge continua sa-i bantuie versurile. Lanegan ne-a facut un album in care ne face o schita a unui om care nu poate decat sa respinga orice urma de fericire care l-ar putea atinge. Asta am putea deduce si din tilu, dar se vede, magistral, si in muzica.
M-am apucat intr-o zi sa detectez genurile muzicale din “Gargoyle”. Nu am pretentia sa le fi recunoscut pe toate, insa ar cam fi: electro cu niste ambient (“Beehive”, “Death’s Head Tattoo” sau “Blue Blue Sea”), psihedelic (“Sister”), grunge, rock clasic, un pic si de industrial, garage rock (pe toate), stilul Iggy Pop (“Emperor” – cu Josh Homme de la Queens of the Stone Age), ceva din Tom Waits (pe toate) sau, mai degraba, din Lou Reed si din Velvet Underground.
Si sa nu uit sa va spun ca “Nocturne” e cea mai tare piesa scoasa anul asta.
Asa suna al 10-lea album Lanegan. Fa-bu-los!
