Top 10 cele mai bune albume rock din 2018

Multumesc pentru voturi, alegerile voastre din 2018 arata astfel:

1. Alice In Chains + Disturbed + A Perfect Circle
2. Greta Van Fleet – Anthem of the Peaceful Army
3. Muse – Simulation Theory

Top 10 personal pentru 2018 este mai jos.

10. Jack White – Boarding House Reach

Pe Jack White il iubesti sau il urasti, neobservat nu are cum sa treaca. Iar daca exista un muzician care are curajul sa faca tot ce-l taie capul, White trebuie sa-l cheme. 

“Boarding House Reach” este un album al unui artist liber, neingradit de nicio casa de discuri, pareri sau stiluri muzicale. V-am mai scris de doua ori despre el in acest an (aici si dincoace), iar “Boarding House Reach” nu ma face decat sa astept cu si mai mare nerabdare intoarcerea de anul viitor cu The Raconteurs.

9. Jonathan Davis – Black Labyrinth

Inceput in 2007, “Black Labyrinth” a fost in cele din urma scos la lumina in acest an pe post de album solo de debut si, cu toate ca toata lumea se astepta la un Korn mai mic,  este unul foarte diversificat (v-am scris aici in ce sens). Cu toate astea, cele mai bune momente vin de pe teritoriul in care Jonathan Davis este rege.

Sa speram ca nu o sa mai treaca 11 ani pana la un viitor disc solo. Acum am prins gustul.

8. Dave Matthews Band – Come Tomorrow

“Come Tomorrow” sau vine o vreme in viata unui barbat in care incepe sa aprecieze si lucrurile marunte, iar Dave Matthews este acolo. Fara activism sau declaratii marete, “Come Tomorrow” este despre viata de zi cu zi si despre bucuria de face muzica. 

7. Interpol – Marauder

Nu stiu de ce se numeste post-punk, ar trebui inventat “stilul glaciar”. Paul Banks se descurca foarte bine aici, isi toarna pe rand toate frustrarile, mai ceva ca Alex Turner. (L-am vazut anul trecut la  Summer Well, intolit frumos, aranjat, bine intepenit in fata microfonului, demn, mandru si fara greseala. Mi-a placut).

De la inaltimea turnului de fildes din care pare ca s-au izolat, Interpol au coborat in acest an cu un album frumos si foarte melodios, cantat apasat.

6. Sleep – The Sciences

Nu mai pot dupa trupele care se intorc si ii fac pe toti praf! V-am scris pe larg despre album aici, nu o sa-mi stric frumusete de text, spunand acum vreo prostie. Ramane cum am stabilit: salutam cultivatorii si pe Giza Christ Superstar Butler!

5. Soulfly – Ritual

“Ritual” este despre cum sa ramai relevant si in 2018, dupa ce toata lumea, cand se refera la tine, isi aduce obligatoriu aminte de ceea ce ai facut. 11 albume Soulfly, aproximativ 22 de albume Max Cavalera in ultimii 30 de ani si un ultim disc plin de consistenta. Foarte misto, rapid, cu ritmuri tribale revenite, “Ritual” o sa va prinda inca de la prima melodie. Are si o ciudatenie, instrumentala cu care se incheie. Cred ca au vrut sa ne testeze, sa vada daca ascultam pana la capat.

4. A Perfect Circle – Eat the Elephant

Pune-l pe Maynard Keenan sa numere elefantii din camera si sa scrie despre ei si o sa ai piese despre dependenta de tehnologie, religie sau operatii estetice, care nu te fac nici mai tanara, nici mai frumoasa.

Le va lua pe fiecare apoi, le va analiza pe toate fetele, le va despacheta fasie cu fasie si va iesi Apocalipsa dupa A Perfect Circle. Spusa frumos, cu zambetul ironic pe buze.

3. Muse – Simulation Theory

Asa m-am gandit eu cand am ascultat prima oara albumul Muse: trebuie sa ies din obsesia comparatiilor cu “Knights of Cydonia”, nu te poti intoarce la chestiile alambicate pe care le-ai cantat odata, dupa ce ai ajuns in mainstream.

“Simulation Theory” este “Supermassive Black Hole” transformata intr-un album intreg, cu temele deja cunoscute ale lumii distopice, paranoia, depresie si invitatii motivationale la lupta pe “Algorithm”, “Pressure”, “Get Up and Fight”, ultima compusa parca special sa tina publicul fericit. “Simulation Theory” este un album luminos, relaxat, de hituri si nu m-ar supara ca Muse sa continue in acest fel, atat timp cat nu uita cum sa cante live “Knights of Cydonia”.

2. Smashing Pumpkins – Shiny and Oh So Bright, Vol. 1 / LP: No Past. No Future. No Sun.

Cu toate ca a fost prezentat drept un album de reuniune Smashing Pumpkins, apelandu-se la nostalgia ascultatorilor din anii ‘90, “Shiny and Oh So Bright” nu este deloc un disc al nostalgiilor. Reuniunea s-a intamplat intr-adevar, chiar si cu un bonus: un moment de drama si scandal, cu D’Arcy Wretzky si Corgan in rolurile principale.

De fapt, Corgan are tot timpul rolul principal, chiar dictatorial, fie ca e vorba de smetii peste fetele colegilor, fie ca vorbim de compozitii si interpretare.

Atat doar ca acum, Billy Corgan si-a adus aminte de compozitorul stralucit care a fost atunci cand i-a avut in spate pe un Jimmy Chamberlin si un James Iha.

Frumos, frumos rau albumul de anul asta. Smashing Pumpkins in 2018 nu este un anacronism, din fericire.

1. Alice In Chains – Rainier Fog

Nicio surpriza, e anul lor. Iar Alice In Chains nu a dezamagit, asa cum nu a facut-o nici cand a avut curajul sa continue fara Layne Staley, nici cam de fiecare data cand a scos abum. Iar Alice are un sound distinctiv, dar nu de genul Disturbed: “am rescris “Ten Thousand Fists” de 10 ori”.

“Rainier Fog” este pur si simplu perfect. V-am spus pe larg si de ce, aici.

Advertisements

3 motive pro Greta Van Fleet si unul contra

Inainte de Greta Van Fleet au fost Wolfmother, Rival Sons, Kingdome Come, Black Crowes, Rage Against the Machine, cu album de debut cu influente Led Zeppelin, Beastie Boys care a folosit sample din “When Levee Breaks” pe “Licensed To Ill”, Bjork sau Beyonce cu acelasi sample. Sa nu-l uitam pe David Coverdale, cu stil vocal copiat dupa Robert Plant si care a primit porecla “David Cover-version” din partea acestuia. Si inca nu am intalnit fanul Whitesnake care sa refuze sa mai asculte trupa din aceasta cauza. Nu e ca si cum ar fi ilegal sa te influenteze Led Zeppelin.

“Anthem of the Peaceful Army”, albumul de debut Greta Van Fleet (foto: Facebookul lor), este cel mai recent din aceasta lunga lista, sigur nu ultimul.

In primul rand, e ceva vreme de cand o trupa rock tanara a suscitat atat interes, chiar si din partea celor care nu asculta decat muzica din secolul trecut. Dar, cum nu mor de grija rock-ului, trec mai departe.

Media de varsta este in jur de 21, ceea ce inseamna ca mai au timp destul sa se desprinda de idoli si sa-si gaseasca drumul. Zic sa le dam o sansa dupa ce ne gandim la noi, la varsta de 21 de ani, si radem.

Albumul lor de debut n-o fi cel mai bun pe care l-ati ascultat anul acesta, insa merita macar pentru pasiunea cu care e cantat, pentru curaj sau pentru faptul ca niste pusti au pus mana pe instrumente, si-au compus singuri melodiile si au reusit sa faca trupa aia atat de cunoscuta, ca toata lumea i-a asteptat primul album.

Argumentul contra este ca ar trebui sa fim in 2018.

Riverside si Second Life Syndrome – Wasteland – recenzie album

Celor ingrijorati ca totul se va termina odata cu pierderea chitaristului Piotr Grudziński, la inceputul lui 2016, le spun sa stea linistiti. N-o fi cel mai bun album scos pana acum, dar e unul frumos.

Riverside

Considerand o impolitete inlocuirea lui Grudziński, Riverside a ascos primul album in formula de trio si pe care il iau ca un fel de al doilea debut. “Wasteland” (ambele foto: Facebookul lor) spune povestea celui care a supravietuit sfarsitului lumii (asta vrea sa ne spuna poetul si cu coperta, de altfel) si este o meditatie asupra suferintei si abandonului, fara a suprima speranta ca poti lasa totul in urma (“The Struggle for Survival”) si sa mergi mai departe.

Este atmosferic, introspectiv, mai putin progresiv heavy decat precedentele, cu influente Pink Floyd (“River Down Below”) aduse in contextul actual.

Pentru cei care iubesc trupa asta, este un album foarte frumos, cu emotii aproape palpabile si probabil ca aceasta este ceea ce il diferentiaza detasat de precedentele. Pare o aventura dureroasa, cu sentimente brute de furie, frustrare, disperare, speranta si o mare melancolie. Din acest motiv imi place “Wasteland”.

*titlul se refera la albumul cu nr. 2 Riverside.

Alice In Chains – Rainier Fog – recenzie album

Terminati odata cu “noul solist” William DuVall. Omul are in acest moment la fel de multe albume cu Alice In Chains cat a avut Layne Staley, toate excelente, si este deja de 12 ani in trupa. Cred ca merita titulatura solistul Alice In Chains. Si cu asta v-am spus si parerea despre noul album, ca poate aveti treaba.

“Rainier Fog” este un omagiu adus Seattle-ului, nu numai pentru ca poarta numele muntelui la care are vedere orasul, ci si pentru atmosfera. Nu are poate la fel de multe hituri de radio ca “The Devil Put Dinosaurs Here”, insa sound-ul este dark si heavy.

Melodia “Rainier Fog” este un omagiu adus primului val de trupe grunge, de la sfarsitul anilor ‘80 (ei, Soundgarden, Mother Love Bone, Mudhoney, Screaming Trees, Nirvana), o vedere retrospectiva a ceea ce au fost, cu toate triumfurile si tragediile.

Este inregistrata cu Duff McKagan, si el tot din Seattle si care vine dintr-o trupa contestata la inceputurile curentului grunge de trupele implicate.

Nu este niciun moment luminos pe album. “The One You Know” este din perioada mortii lui David Bowie, iar vocile lui DuVall si Jerry Cantrell, impreuna, aduc a Layne Staley, “All I Am” este hauting, pe “Maybe” si “Red Giant” le-as asculta pe repeat ore intregi.

Armonii dark, riffuri heavy cu distors si, cel mai important, niste suflet. Foarte frumos album.

Alice In Chains  (foto: Facebookul lor) a avut intotdeauna un sound dinstinctiv, iar daca nu ma credeti, luati aici: cum ar suna “Master Of Puppets” daca ar fi cantata de Alice In Chains.

Tom Grennan – Lighting Matches – recenzie album

A venit si albumul de debut Tom Grennan, iar daca tot il vom vedea in concert in vara, la Summer Well, i-am dat play.

Considerat unul dintre cei mai promitatori artisti britanici, Tom Grennan si-a lansat albumul de debut dupa alte cateva EP-uri. Intentia declarata a fost sa faca direct un album clasic, care nu suna ca nimic altceva din ceea ce se canta acum. A reusit si n-a reusit: inedita este vocea, dar combinatia de pop-soul cu hook-ul obisnuit de a repeta din nou si din nou aceeasi fraza este prea la moda si incercata deja.

Totusi, are ce ii trebuie pentru o cariera in muzica: isi compune, are o voce distincta, adusa in fata, o productie buna si entuziasmul varstei.

Ca puncte forte, melodii de pe EP-urile de pana acum pe care le-a reluat pe album: ”Something in the Water”,  “Sweet Hallelujah” si cea cu care, cel mai probabil, il cunoasteti: “Found What I’ve Been Looking For”. Pe langa ele, “Run in the Rain”, “Little By Little Love”, “Sober”, “Praying” sau “Make ‘em Love You”.

“Lighting Matches”, in rezumat: energic si autentic. Sper ca Tom Grennan sa fie vocea indie-pop necesara pentru a aduce o varietate mai mult decat necesara unui gen chinuit de multi.

Acum il astept pe Jamie N Commons. El chiar mi se pare si mai interesant!

Foto: Twitter Tom Grennan.

Cum face Buddy Guy sa fie mai tanar decat Keith Richars si Mick Jagger pe “The Blues Is Alive And Well”

Pe Jeff Beck, si el invitat pe album, nu-l pun la socoteala, el a fost intotdeauna un inovator. Nu stiu daca am raspuns intrebarii, dar m-am gandit asa:

Buddy Guy The Blues Is Alive And Well 2018

Buddy Guy, care a influentat muzicieni care ne-au parasit de mai bine de 45 de ani, ca Jimi Hendrix, a fost si cel care a introdus muzica lor in compozitiile proprii. Si pare ca a ramas mai interesat de ceea ce se canta acum decat multi altii mai tineri. Chestie de viziune.

O dovada ar fi una dintre cele mai frumoase colaborari, cea cu James Bay, 28 de ani (un muzician care in 2015 a facut tot ce se putea cu albumul de debut: Brit Award, nominalizare la Grammy, vanzari beton) pe “Blue No More”.

O alta ar fi ca pe colaborarea cu Keith Richards si Jeff Beck, “Cognac”, este mai viu.

Un al treilea motiv este ca, daca Rolling Stones scoate album de blues anul trecut, dar face coveruri, Buddy Guy se apuca, alaturi de bateristul si producatorul Tom Hambridge sa compuna de la cap la coada, cu exceptia “Nine Below Zero” (Sonny Boy Williamson).

Si in fine, ca sa inchei, uitati aici cea mai tare piesa noua blues, care nu e scrisa de Bonamassa. Si nu uitati: Buddy Guy is 81 years young!

Top 10 cele mai bune albume la mijlocul lui 2018

Judas Priest, Snow Patrol, Dave Matthews Band si, pentru ca sunt dintre martorii lui Maynard James Keenan, A Perfect Circle sunt dintre alegerile de la jumatatea unui an in care pare ca cel mai bun lucru a fost muzica.

10. Zeal & Ardor – Stranger Fruit

Amestecarea muzicilor blues, gospel si soul cu black-metal-ul pare o profanare pentru ascultatorii ultimei categorii. Pentru altii, a deschis o lume a posibilitatilor. Initial, format ca act solo de Manuel Gagneux (elvetian american), interesul imens și aprecierile revistelor de muzica a dus la transformarea Zeal & Ardor intr-o trupa care are turnee mondiale.

Si chiar merita, nu numai pentru “Stranger Fruit”, care este un album minunat, ci si pentru debutul “Devil Is Fine”, de acum cativa ani.

Va aud! Stiu ca ati gandit: “inca un hipster care vrea sa dilueze black-metal-ul!”.

9. Judas Priest – Firepower

 

Pentru ca am un mare respect pentru trupa asta, nu am cum sa nu amintesc de “Firepower”, care pastreaza standardul cu care ne-a obisnuit.

Are doar locul 9 pentru ca l-am mai ascultat o data. Se numeste “Ram It Down”.

 

 

8. Arctic Monkeys – Tranquility Base Hotel + Casino

Oamenii s-au suparat ca Arctic Monkeys n-a facut album de hit-uri.
Oamenii s-au suparat pe Metallica pentru ca a facut album de hit-uri.
Oamenii nu vor sa inteleaga ca nu poti canta aceeasi muzica toata viata.

Schimbarea de directie in compozitiile Arctic Monkeys m-a luat si pe mine prin surprindere, iar prima impresie m-a dus la intrebarea de ce nu au ascultat-o pe Tori Amos, daca tot o dadura pe pian?

Dupa cateva luni de ascultat “Tranquility Base Hotel + Casino”, insa, nu ai cum sa nu remarci marea incredere pe care Arctic Monkeys o are in propriile forte, facand o schimbare brusca si lansand un album fara un single anterior, pe modelul Radiohead din 2011, ca o invitatie la a termina cu playlisturile si a asculta albumul in intregime.

Pentru ca albumul nu este unul de hituri, de asta! Este unul care are o poveste, a unui star rock care se retrage pe Luna, la hotelul Tranquility Base.

Cea mai tare recenzie la albumul Arctic Monkeys ramane insa: “Sci-fi Spandau Ballet”.

7. Tremonti – A Dying Machine

 

Ma tot bantuie un gand: ca Mark Tremonti se tot perfectioneaza de-a lungul timpului pentru a-si cere in felul asta scuze pentru Creed.

Album foarte bun anul asta, v-am scris pe larg aici.

 

 

6. Sleep – The Sciences

Ce bine ca si-au adus aminte unde au pus iarba! Albumul “The Sciences” a fost lansat pe 4/20.

Legendele stoner metal-ului s-au intors dupa aproape doua decenii si tot cu un album-oda pentru iarba, satira si volum dat la maximum.

Cu titluri precum “Giza Butler”, ca omagiu pentru Geezer Butler – Black Sabbath, “Marijuanaut’s Theme” sau “The Botanist”, Cisneros ii saluta pe cultivatori.

5. Jack White – Boarding House Reach

Da, stiu ca toata lumea il considera pe Jack White strident, dar chiar si asa, imi place.

Isi joaca in continuare rolul de savant nebun al muzicii, aducand pe “Boarding House Reach” mult experimental si ceea ce vrea sa fie anvantgarda.

Inovator, creativ, fresh, indraznet si fara sa-i fie frica sa fie sensibil, Jack White le are pe toate!

Mai multe despre album v-am scris la momentul aparitiei.

4. Dave Matthews Band – Come Tomorrow

Este foarte frumos albumul proaspat lansat Dave Matthews Band, cu toate ca au renuntat la activismul din anii ’90.

Din nou, nu poti canta acelasi lucru o viata intreaga, ba chiar este indicat sa nu te inchistezi in propriile tipicarii.

Dave Matthews a ajuns la varsta la care s-a prins ca totul devine variatie pe aceeasi tema, asa ca a preferat un album de dragoste. Si i-a iesit foarte bine cu: “Samurai Cop (Oh Joy Begin)”, “Virginia in the Rain”, “Here On Out” sau “The Idea Of You”.

3. Snow Patrol – Wildness

Una dintre cele mai asteptate reveniri de anul asta, mai ales ca a fost si o supriza, Snow Patrol a reusit sa vina cu ceva nou, nu neaparat din punct de vedere muzical, cat, mai degraba, al temei.

“Wildness” ne aduce aminte de cat de tirani eram cand eram copii, pana cand am crescut si ne-am dat seama ca domnia noastra a trecut (“Empress”), ne pune intrebarile de care, de obicei, ne cam ferim (“What if This is Al the Love You Ever Get”) si ne face un update al fricilor (“Soon you’ll not remember anything, but soon neither will I”).

In rezumat, ne intreaba: “Si daca asta este tot?”.

2. Jonathan Davis – Black Labyrinth

Jonathan Davis are un ton distinctiv si este capabil sa amestece cu usurinta mai multe stiluri de compozitie si influente, asa ca este imposibil de ignorat. In plus, a fost o curiozitate pentru toata lumea, sa vada ce altceva decat Korn scoate Davis.

Metal, muzici cu influente optzeciste, orientale, industrial, post-punk, sunete agresive si versuri sincere, in “Black Labyrinth” veti gasi de multe ori contraste care se echilibreaza foarte bine.

Cel mai mult mi-au placut “Your God”, “Walk On By”, “Underneath My Skin”, “What It Is”, dar tot albumul, ca intreg, este foarte tare.

1. A Perfect Circle – Eat the Elephant

Pana la jumatatea anului, nu am auzit un album mai frumos, mai legat si mai dens decat “Eat the Elephant”.

V-am scris de ce, aici.