Multumesc pentru voturi, alegerile voastre din 2018 arata astfel:
- Alice In Chains + Disturbed + A Perfect Circle
- Greta Van Fleet – Anthem of the Peaceful Army
- Muse – Simulation Theory
Top 10 personal pentru 2018 este mai jos.
10. Jack White – Boarding House Reach
Pe Jack White il iubesti sau il urasti, neobservat nu are cum sa treaca. Iar daca exista un muzician care are curajul sa faca tot ce-l taie capul, White trebuie sa-l cheme.
“Boarding House Reach” este un album al unui artist liber, neingradit de nicio casa de discuri, pareri sau stiluri muzicale. V-am mai scris de doua ori despre el in acest an (aici si dincoace), iar “Boarding House Reach” nu ma face decat sa astept cu si mai mare nerabdare intoarcerea de anul viitor cu The Raconteurs.
9. Jonathan Davis – Black Labyrinth
Inceput in 2007, “Black Labyrinth” a fost in cele din urma scos la lumina in acest an pe post de album solo de debut si, cu toate ca toata lumea se astepta la un Korn mai mic, este unul foarte diversificat (v-am scris aici in ce sens). Cu toate astea, cele mai bune momente vin de pe teritoriul in care Jonathan Davis este rege.
Sa speram ca nu o sa mai treaca 11 ani pana la un viitor disc solo. Acum am prins gustul.
8. Dave Matthews Band – Come Tomorrow
“Come Tomorrow” sau vine o vreme in viata unui barbat in care incepe sa aprecieze si lucrurile marunte, iar Dave Matthews este acolo. Fara activism sau declaratii marete, “Come Tomorrow” este despre viata de zi cu zi si despre bucuria de face muzica.
7. Interpol – Marauder
Nu stiu de ce se numeste post-punk, ar trebui inventat “stilul glaciar”. Paul Banks se descurca foarte bine aici, isi toarna pe rand toate frustrarile, mai ceva ca Alex Turner. (L-am vazut anul trecut la Summer Well, intolit frumos, aranjat, bine intepenit in fata microfonului, demn, mandru si fara greseala. Mi-a placut).
De la inaltimea turnului de fildes din care pare ca s-au izolat, Interpol au coborat in acest an cu un album frumos si foarte melodios, cantat apasat.
6. Sleep – The Sciences
Nu mai pot dupa trupele care se intorc si ii fac pe toti praf! V-am scris pe larg despre album aici, nu o sa-mi stric frumusete de text, spunand acum vreo prostie. Ramane cum am stabilit: salutam cultivatorii si pe Giza Christ Superstar Butler!
5. Soulfly – Ritual
“Ritual” este despre cum sa ramai relevant si in 2018, dupa ce toata lumea, cand se refera la tine, isi aduce obligatoriu aminte de ceea ce ai facut. 11 albume Soulfly, aproximativ 22 de albume Max Cavalera in ultimii 30 de ani si un ultim disc plin de consistenta. Foarte misto, rapid, cu ritmuri tribale revenite, “Ritual” o sa va prinda inca de la prima melodie. Are si o ciudatenie, instrumentala cu care se incheie. Cred ca au vrut sa ne testeze, sa vada daca ascultam pana la capat.
4. A Perfect Circle – Eat the Elephant
Pune-l pe Maynard Keenan sa numere elefantii din camera si sa scrie despre ei si o sa ai piese despre dependenta de tehnologie, religie sau operatii estetice, care nu te fac nici mai tanara, nici mai frumoasa.
Le va lua pe fiecare apoi, le va analiza pe toate fetele, le va despacheta fasie cu fasie si va iesi Apocalipsa dupa A Perfect Circle. Spusa frumos, cu zambetul ironic pe buze.
3. Muse – Simulation Theory
Asa m-am gandit eu cand am ascultat prima oara albumul Muse: trebuie sa ies din obsesia comparatiilor cu “Knights of Cydonia”, nu te poti intoarce la chestiile alambicate pe care le-ai cantat odata, dupa ce ai ajuns in mainstream.
“Simulation Theory” este “Supermassive Black Hole” transformata intr-un album intreg, cu temele deja cunoscute ale lumii distopice, paranoia, depresie si invitatii motivationale la lupta pe “Algorithm”, “Pressure”, “Get Up and Fight”, ultima compusa parca special sa tina publicul fericit. “Simulation Theory” este un album luminos, relaxat, de hituri si nu m-ar supara ca Muse sa continue in acest fel, atat timp cat nu uita cum sa cante live “Knights of Cydonia”.
2. Smashing Pumpkins – Shiny and Oh So Bright, Vol. 1 / LP: No Past. No Future. No Sun.
Cu toate ca a fost prezentat drept un album de reuniune Smashing Pumpkins, apelandu-se la nostalgia ascultatorilor din anii ‘90, “Shiny and Oh So Bright” nu este deloc un disc al nostalgiilor. Reuniunea s-a intamplat intr-adevar, chiar si cu un bonus: un moment de drama si scandal, cu D’Arcy Wretzky si Corgan in rolurile principale.
De fapt, Corgan are tot timpul rolul principal, chiar dictatorial, fie ca e vorba de smetii peste fetele colegilor, fie ca vorbim de compozitii si interpretare.
Atat doar ca acum, Billy Corgan si-a adus aminte de compozitorul stralucit care a fost atunci cand i-a avut in spate pe un Jimmy Chamberlin si un James Iha.
Frumos, frumos rau albumul de anul asta. Smashing Pumpkins in 2018 nu este un anacronism, din fericire.
1. Alice In Chains – Rainier Fog
Nicio surpriza, e anul lor. Iar Alice In Chains nu a dezamagit, asa cum nu a facut-o nici cand a avut curajul sa continue fara Layne Staley, nici cam de fiecare data cand a scos abum. Iar Alice are un sound distinctiv, dar nu de genul Disturbed: “am rescris “Ten Thousand Fists” de 10 ori”.
“Rainier Fog” este pur si simplu perfect. V-am spus pe larg si de ce, aici.