Metallica – Hardwired… To Self-Destruct – recenzie album


Cea mai mare trupa de metal din lume la momentul asta, Metallica, a scos albumul acela pe care toata lumea se astepta sa-l scoata. Sa va vad acum! 

Metallica Hardwired...To Self-Destruct album 2016

Metallica Hardwired…To Self-Destruct 2016

Cred ca era si momentul, nu atat pentru ca tronul li se cam clatina, ci pentru ca de ani de zile au scos, mai ales ca single-uri, melodii care s-ar incadra mai mult ca si compozitie in genul pop, cantat cu chitara si un pic mai apasat. Asa ca Hardwired… To Self-Destruct vine intr-un fel ca o impacare cu fanii. E primit!

Mi-a fost frica sa dau play albumului, dupa care mi-a fost frica sa scriu despre el. Recunosc, am ramas traumatizata dupa albumul lor din 1991, cand nu puteai sa zici nimic de ei, ca toti cocalarii devenisera fani Metallica. Dupa care, la inceputul anilor 2000, nu puteai sa zici nimic bun despre ei pentru ca toti metalistii sareau la gatul tau cu: “nu mai sunt ca la inceput!”.

E adevarat, e o intreaga discutie pe tema cand anume a murit Metallica, dar nu am de gand sa intru in ea, mai ales ca pe mine nu m-a deranjat niciodata muzica lor, nici macar cea pop. Sigur, multi au ingropat Metallica odata cu Cliff Burton, altii cu Jason Newsted sau cu Load/ Reload, St Anger sau Lulu, insa eu cred ca toate aceste schimbari de stil au venit logic, pentru ca daca n-ar fi facut-o nu ar fi supravietuit la acelasi nivel. Daca am avea o masina a timpului sa vedem cum se vor vedea aceste lucruri peste 25 de ani, ne-ar fi mai simplu.

In plus, si Hardwired… To Self-Destruct suna bine si legat, nu ca aveam vreun dubiu ca n-au ramas cu ceva thrash in rezervor. 

Albumul incepe in forta, foarte bine, cu cateva melodii catchy: Hardwired, Moth Into Flame si Atlas, Rise!, in timp ce a doua jumatate a discului este mult mai complexa si ambitioasa, plina de un material care ar trebui sa se dezvaluie pe parcursul anilor. 

Cu siguranta, melodia de titlu va deveni in scurt timp un imn live, si asta pentru ca Metallica reuseste sa faca si versuri care sa miste milioane de oameni si sa le schimbe starile de spirit.

Halo On Fire este un respiro foarte hitos si cam prea melodios fata de ce se intampla pe intregul album, Now That We’re Dead si Dream No More o sa va aduca aminte de anii ‘90, ca si un intreg disc nr. 2, care dupa mine aduce destul de mult cu perioada Load, cu piese mai lente si cateodata prelungite nejustificat. Sau poate au vrut sa ne testeze, sa vada daca rezistam pana acolo.

N-o fi la fel de concentrata partea a doua a albumului fata de prima, dar merita in special pentru Spit Out the Bone, cu solo-uri atat din partea basistului Robert Trujillo, cat si a chitarsitului Kirk Hammett.

Lucrurile negative nu conteaza cu adevarat, totusi, atunci cand ramai cu o impresie generala pozitiva. Cea mai buna veste este ca Hardwired… To Self-Destruct, pentru cea mai mare parte a ascultatorilor de muzici, este un disc de metal puternic, cu unele piese extraordinare si momente care te fac sa exclami: “Wow, e tare Metallica!”

Advertisements

One thought on “Metallica – Hardwired… To Self-Destruct – recenzie album

  1. Pingback: Top 10 cele mai bune albume rock din 2016 | Minds Under Construction

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s