„My career has been a noble failure”, spunea Steven Wilson într-un interviu, explicând că, pe hârtie, tot ceea ce a făcut, a făcut greșit: de la stilul de muzică pe care l-a ales, la modul în care a plecat pe nepusă masă din Porcupine Tree, exact când se presupunea că va avea cel mai mare succes, la schimbările de direcție muzicală. Cu toate astea, îi merge foarte bine din punctul de vedere al carierei, doar cu nelămurirea cum de s-a întamplat.
Tot cu umor și ironie, la Sibiu, ne-a explicat înainte de ultima melodie, cum este „Trains” „cel mai mic eșec” de la Porcupine Tree, o trupă care pe parcursul carierei nu a avut un mare hit de genul „Enter Sandman”, „Stairway To Heaven” sau „Free Bird”. Iar partea bună a faptului de a nu avea hituri este că pot cânta „what the fuck we want”.
Au început cu tradiționala piesă de deschidere, „Blackest Eyes”, care sună la fel de bine și la +20 de ani distanță de momentul la care a fost lansată, au trecut prin câteva dintre melodiile noului album, pentru că, în definitiv, pe el îl promovau („Harridan”, „Of the New Day”, „Chimera’s Wreck” și „Dignity”) și ne-au întors în urmă la „Anesthesize”, despre care ne-a avertizat că este lungă (ha ha ha), „which obviously means it’s better than a short one and also because I wrote it”, cu un solo de chitară (Randy McStine) la fel de frumos ca cel al lui Alex Lifeson de pe varianta originală.
A mai stat Steven Wilson de vorbă cu noi înaintea „The Sound Of Muzak”, povestindu-ne că a scris-o deranjat fiind de modul în care muzica devine o marfă și un simplu „content” pentru seviciile de streaming, am mai avut și „Sleep Together”, „I Drive the Hearse”, pe care a uitat versurile, dar i-a ieșit cu ajutorul lui McStine, „Open Car” sau „Halo”.
Ca și la concertul de acum câțiva ani, când Steven Wilson a venit singur, proiecțiile se învârt în jurul temelor favorite: medicamentele și efectul lor asupra percepției și empatiei oamenilor, oamenii săraci și neajutorați – pe „Dignity” ne-a adus aminte de cei care dorm și trăiesc pe stradă în secolul douăzeci și unu, spațiul, vastitatea spațiului cosmic, de obicei profund și gol, și cât de mici suntem văzuți de acolo. Nu putea să lipsească depența de tehnologie, cu roboți umanoizi care tastează simultan în fața unui device, în bule diferite. Zeci de bule. Aici m-am simțit cu musca pe căciulă.
A pus publicul să încheie show-ul, cu ultimul vers din „Trains”, “It’s ok”, cu toți plămânii.
Pentru că m-am lungit, vă spun doar, precum filosoful grec, nu mai știu care: “Dacă aveam mai mult timp, vă scriam mai puțin”. Fiind de la „Martorii lui Steven Wilson”, trag speranța să fie „Continuation”, nu „Closure”.
Minds Under Construction 
Leave a comment