Un omagiu pentru Chester Bennington


Cu amar, inca o data, nu pot sa nu remarc ca muzica ramane mai saraca si cu o tinichea foarte greu de tarait. Incerc sa nu judec gesturile atat de radicale ale lui Bennington (foto: contul oficial de Facebook Linkin Park), Cornell sau Cobain, cu toate ca nu le inteleg si nu sunt de acord, si nici nu incerc sa le justific, incerc doar sa imi aduc aminte de un om a carui trecere a insemnat ceva.

chester bennington linkin park

chester bennington linkin park

Eram in 2000 pe plaja la Constanta, unde canta Radio Vacanta. A inceput “In the End” si am ramas traznita in mijlocul plajei. Ii difuzam si eu la Activ FM, luandu-mi o groaza de injuraturi pe tema ca “asta nu e rock”, insa eu ma incapatanam sa difuzez in fiecare dimineata melodia asta cu un pian care ma bantuia si o furie care ma elibera. De-abia cand am auzit-o la Radio Vacanta mi-am dat seama ca nu e numai obsesia mea, ci trebuie sa fie vreun hit, ceva. Bai, chiar era hit!

Linkin Park nu a fost prima trupa care a facut o fuziune intre metal si rap, dar a fost cea mai de succes.

Succesul a venit repede, primul lor album, Hybrid Theory, a fost certificat cu diamant in Statele Unite, reprezentand 10 milioane de copii vandute. In intreaga lume, au vandut mai mult de 50 de milioane. Cand ajungi la sumele astea, sigur rezonezi cu o generatie intreaga. Si inca suna foarte proaspat dupa atatia ani.

Versurile lui Bennington, foarte personale, dureroase, au acum o alta semnificatie: cele ale unui om care nu s-a vindecat niciodata, cu toate ca inainte de lansarea ultimului album Linkin Park se declara impacat cu sine insusi.

Furia mocnita a iesit apoi la suprafata prin certurile cu fanii, care au acuzat grupul Linkin Park ca s-a vandut pentru succes. Ok, suna prost, dar nu cred ca aveau nevoie de asa un tratament, mai ales ca ar fi putut trai plini de bani numai din vanzarile primului album. Dar nu poti opri oamenii din a te jigni.

Fan Depeche Mode si Stone Temple Pilots, trupa al carei solist avea sa devina dupa moartea lui Scott Weiland, Bennington a fost o amprenta pentru nu-metal, un gen inventat de Korn si foarte greu de sustinut dupa nivelul impus de ei.

Sentimentele copilariei marcate de abuzul la care a fost supus si o adolescenta innecata in droguri si alcool, pentru a uita, au fost apoi transpuse in versuri si muzica in care adolescentii si tinerii din intreaga lume s-au regasit.

Din pacate, sentimentele de care vorbea Chester Bennington in 2015 nu l-au parasit, tinand cont de sfarsitul pe care si l-a orchestrat, ca orice sinucigas, cu semnificatie (de ziua prietenului sau, Chris Cornell, care s-a luptat pe parcursul vietii cam cu aceeasi demoni: depresia, abuzul de alcool si droguri).

“I literally hated life,” decalra Chester Bennington pentru Rock Sound in 2015. “I was like, ‘I don’t want to have feelings. I want to be a sociopath. I don’t want to do anything. I don’t want to care what other people feel like. I want to feel nothing.”

20 de ani de la “Urban Hymns” – The Verve, cu disc aniversar. LMA!


Noile discuri aniversare vor veni pe 1 Septembrie: CD-uri, un DVD si, desigur, viniluri.

The Verve Urban Hymns 1997

The Verve Urban Hymns 1997

“Urban Hymns” (foto: pagina oficiala de Facebook) este cel de-al treilea album The Verve si a fost lansat la vremea lui pe 29 Septembrie 1997. Dupa ce l-au inregistrat timp de doi ani de zile, au reusit sa lanseze ceea ce avea sa fie cel mai de succes single The Verve, “Bitter Sweet Symphony”, piesa pentru care au primit si o nominalizare la Grammy-urile din anul urmator, la una dintre categoriile principale: Best Rock Song (au pierdut in favoarea Alanis Morissette – “Uninvited”).

Atat doar ca pentru “Bitter Sweet Symphony”, The Verve nu primeste niciun sfant din drepturi de autor, pentru ca melodia o fi scrisa de Richard Ashcroft, insa aranjamentele au fost facute cu ajutorul sample-urilor lui Andrew Oldham Orchestra dupa “The Last Time” a grupului Rolling Stones.

Ca lucrurile sa fie complicate pana la capat, nici vreun Rolling Stone nu primeste nimic, asta pentru ca drepturile de autor pentru perioada de inceput Rolling Stones ii apartin fostului manager al grupului, Allen Klein.

Lucrurile cu piesa asta sunt de-a dreptul ciudate, mai ales ca nu prea vezi sampler-uri in muzica rock. Bine, exceptia exista si aici: bateria lui Bonham, reluata de Bjork, Editors si alte zeci de artisti.

Cand am ascultat prima oara “Urban Hymns”, am crezut ca e vorba numai despre “Bitter Sweet Symphony” si “Lucky Man”. Ani de zile mai tarziu m-am trezit cu “Sonnet” pe repeat 1 si mi-am spus ca ok un album cu trei piese mari. Dar de fapt, cumva, The Verve a reusit un disc cu 13 piese una si una, toate compozitii ale lui Ashcroft. Este albumul pe care oricare trupa de brit-pop ar fi vrut sa-l lanseze (prietenii de la Oasis i-au dedicat lui Richard Ashcroft Cast No Shadow” de pe “(What’s the Story) Morning Glory?” inca inainte ca The Verve sa fi dat lovitura).

“Urban Hymns” a reusit sa devina cu timpul unul dintre cele mai ascultate albume ale brit-pop-ului, fiind certificat pana acum de 10 ori disc de platina atat in SUA, cat si in UK.

Mockumentarul “The Nona Tapes” al grupului Alice In Chains este acum disponibil online


Aparitia filmului m-a dus la un week-end intreg de auditii Alice In Chains si la o reamintire a cat de tare este trupa asta. Chiar si cei care nu o iubesc, se vor distra uitandu-se la “The Nona Tapes”, publicat pe contul Alice In Chains Vevo. E scurt, numai 25 de minute.

Alice In Chains The Nona Tapes 1995

Alice In Chains The Nona Tapes 1995

Filmuletul, cu toate ca a aparut si pe DVD pana acum, este considerat printre raritatile Alice In Chains. Pentru prima oara a fost lansat in 1995 si prezinta povestea grupului prin ochii unei jurnaliste aspirante, Nona Weisbaum (jucate aici de Jerry Cantrell). Jurnalista ajunge la Seatlle pentru a gasi staruri rock, pentru un reportaj cu care va da lovitura si, intr-un final, face interviuri cu membrii Alice In Chains.

Il gaseste pe Sean Kinney (bateristul), care in timpul liber lucreaza pe postul de clovn, pe Mike Inez (basistul) la coafor, unde ne povesteste ca are un stand de hot-dog numit Rock Dogs si da si peste Layne Staley, care se afla langa o ghena, fumează si bea suc.

Toate aceste interviuri sunt intercalate cu altele, in care aflam ca primul album de pe care Laney Stanley si l-a cumparat a fost “Kings of the Wild Frontier” al trupei lui Adam Ant si tot aici ne spune si parerea lui despre femeile din rock.

Finalul este videoclipul piesei “Grind”, plus “Heaven Beside You” pentru generic, ambele de pe discul din 1995 Alice In Chains. 

Alice In Chains 1995

Al treilea disc, “Alice in Chains”, este albumul unei trupe care se desparte. Pana cand a fost lansat, zvonurile despre plecarea lui Layne Staley erau tot mai dese, iar dependenta lui de heroina devenise aproape legendara, in timp ce ceilalti membri ai trupei se luptau si ei cu demonii lor.

Alice ‘n Chainz + Diamond Lie = love = copii

Trupa a inceput sub numele de Diamond Lie in 1984, cu Jerry Cantrell la chitara, Mike Starr la bas si Sean Kinney la baterie. Dupa ce Jerry Cantrell si Layne Staley s-au intalnit, in 1987, Diamond Lie si formatia anterioara a lui Layne, Alice ‘n Chainz, s-au transformat in Alice in Chains.

Cu doi vocali, Layne Staley si Jerry Cantrell si cu un sound grunge cu influente metal, Alice in Chains este trupa care a reusit sa impace cele doua comunitati de mai sus, aflate initial pe picior de razboi (in Romania, inca). 

De ce conteaza moartea lui Chris Cornell


Venind din epoca grunge-ului, in care auto-distrugerea a devenit deja un semn distinctiv al genului, Chris Cornell (foto: contul oficial de Facebook) parea o oaza solitara de seninatate si lumina. Din pacate, moartea lui Cornell nu inseamna numai pierderea unui talent, dar arunca si o umbra asupra unei generatii despre care s-a spus de prea multe ori ca este “generatia pierduta”.

chris cornell

chris cornell

Deseori aparand la bustul gol pe scena, cu o carisma de Christ si un sex-appeal de care mustea, inainte de a deschide gura, Chris Cornell a fost nu numai o imagine a unui gen muzical, ci si unul dintre ultimele rock straruri.

A fondat Soundgarden in 1984, la 20 de ani, fiind atat solist, cat si baterist. Dar, in timp ce Nirvana si Pearl Jam nu aveau sa apara pana in ultima parte a decadei, Cornell si Soundgarden au fost acolo in timpul Big Bang-ului grunge-ului. Imbinand heavy-metalul mostenit de la Black Sabbath, bluesul cantat in forta de Led Zeppelin cu furia bruta a punkului, din care se trage grunge-ul, Soundgarden a sunat, in acelasi timp, familiar, modern si vechi.

Temple Of The Dog

Cornell a scris piesele pentru ceea ce urma sa devina singurul album Temple Of The Dog, un tribut adus prietenului sau mort. Aici l-a cunoscut pe Eddie Vedder, alaturi de care a cantat Hunger Strike. Povestea Temple of the Dog este aici.

Soundgarden

Soundgarden a contat pentru ca a fost prima trupa de grunge, inaintea Nirvana, care a semnat cu o casa mare de discuri, deschizandu-le celorlalte trupe calea. Asa cum succesul extraordinar al “Nevermind” al grupului Nirvana a ajutat foarte mult intreaga miscare din Seattle.

Povestea Soundgarden a continuat cu super succcesul “Superunknown”, dar pentru a pastra traditia auto-distructiva, grupul s-a destramat in 1996.

Solo si Audioslave

Chris Cornell si-a inceput cariera solo cu subevaluatul “Euphoria Morning” (pe care a vrut sa-l numeasca “Euphoria Mourning”), a inceput apoi colaborarea cu Rage Against the Machine in supergrupul Audioslave, insa a continuat sa lupte cu propria depresie si abuzul de substante. A reusit sa scape de dependenta complet dupa ce a plecat din Audioslave. Parea ca nu va ceda demonilor, asa cum o facusera Kurt Cobain si Layne Staley.

Inca unul pe o lista lunga

Zeii grunge-ului sunt acum cifre tragice: Andrew Wood (Mother Love Bone), coleg de apartament cu Chris Cornell: mort – supradoza. Layne Stanley (Alice in Chains): mort – supradoza, Kurt Cobain: mort – si-a zburat creierii, Scott Weiland (Stone Temple Pilots si Velvet Revolver): mort – supradoza, Chris Cornell (Soundgarden, Templeof the Dog, Audioslave): mort – sinucidere.

Iar atat timp cat Cornell, Vedder si Dave Grohl pareau partea luminoasa si pozitiva a grunge-ului, totul parea in regula.

The Cranberries – Something Else – recenzie album


M-am apucat sa ascult albumele Body Count si The Cranberries unul dupa altul si m-am intors in anii ’90. 

The Cranberries album 2017

The Cranberries Something Elese album 2017

Pe The Cranberries (foto: contul oficial de Facebook) ii stiu de cand au aparut, cu “Linger” si cu vocea lui Dolores O’Riordan, atat de clara si frumoasa atunci, la 18 ani, ca si acum, la 45. Apoi a venit albumul de debut, “Everybody Else Is Doing It, So Why Can’t We?”, discurile pline de hituri pop, trecerea inspre o muzica mai dura, cu distors si destramarea. Reintoarcerea The Cranberries din 2012 nu a facut valuri mari, dar reluarea hiturilor vechi in maniera acustica a fost o stire care nu a trecut neoservata.

Pe cel mai nou album, The Cranberries a colaborat cu Irish Chamber Orchestra pentru a reorchestra intr-o maniera acustica cele mai cunoscute piese ale grupului,  iar cele mai multe dintre aceste cantece beneficiaza de orchestratie suplimentara.

Avem si trei noi melodii: “Why”, “Rupture” si “The Glory”. Nu sunt spectaculoase. Singura “Rupture” se foloseste de un vibe diferit fata de restul albumului – cu pian si voce soptita, in stilul Massive Attack sau Portishead, dar este o schimbare buna a ritmului discului.

Cred ca cele mai reusite piese refacute in maniera folk-acustica sunt “Zombie”, “Dreams” si “Animal Instinct”. Culmea, “Linger”, care era oricum cu orchestra, nu mi se pare ca se ridica peste varianta originala, care ramane aproape de perfectiune.

Daca sunteti un fan al trupei sau macar stiti cele mai mari hituri, versiunile acustice ale “When You’re Gone”, “Ode To My Family” si “Ridiculous Thoughts” nu au cum sa nu va placa. Sigur, piesele care sunt deja lente se preteaza mult mai bine la reinterpretari acustice, insa cele mai “heavy”, ca “Zombie” sau “Animal Instinct” sunt cele care stralucesc de fapt si arata cat de frumos a imbatranit muzica asta.

E un album pentru nostalgici, dar, oricum, nu mi se pare ca The Cranberries s-ar lupta pentru audienta noua sau mai tanara. Asa ca, pentru vechii fani ai trupei, albumul este o intoarcere in timp plina de candoare.

“Sleep Well Beast” este numele celui mai nou album The National


“Sleep Well Beast” (foto: pagina de Facebook), al saptelea album al trupei americane de indie rock The National, va aparea pe 8 Septembrie 2017, iar pana atunci avem un single foarte frumos, “The System Only Dreams in Total Darkness”, anunta Indie Shuffle.

The National Sleep Well Beast 2017

The National Sleep Well Beast 2017

E adevarat ca ultimul album The National de pana acum este cel din 2013, “Trouble Will Find Me”, insa Matt Berninger, solistul de la The National, a mai lansat un disc in 2015, alaturi de cealalta trupa alaturi de care canta, EL VY. Este vorba de albumul de debut al grupului EL VY, numit “Return to the Moon”, si de pe care cu siguranta stiti macar melodia de titlu. Daca nu, luati aici un link catre Youtube.

The National este ceea ce multi ar numi o “trupa de familie”. Cu doua seturi de frati, Berninger trebuie sa se simta un pic lasat pe dinafara si poate de asta este si asa de trist. Fratele sau s-a alaturat totusi ca “roadie” pentru filmarile documentarului  “Mistaken For Strangers”. Regizat de Tom Berninger, fratele mai mic al lui Matt Berninger, ”Mistaken for Strangers” este un film care pleaca de la intentia de a documenta un turneu si ajunge sa vorbesca de relatia foarte frumoasa dintre cei doi frati.

Pe langa anuntul facut despre noul album si noul single, The National se pregateste pentru un turneu mondial. Vor avea concerte si in aceasta vara, insa turneul se intinde din Septembrie pana in Decembrie. Fiecare bilet vandut pentru turneul nord-american vine cu o copie digitala a albumului (livrata la lansarea albumului).

Turneul mondial The National va incepe in Europa, va include Marea Britanie si Irlanda, dupa care se va muta in America de nord. Aveti aici datele exacte, daca va intereseaza.

Ce bine ca se intoarce The Cranberries!


The Cranberries ne-a oferit o inregistrare acustica a melodiei “Linger”, ocazie cu care ne-au anuntat un intreg album nou unplugged, “Something Else”, care urmeaza sa fie lansat pe 28 Aprilie.

The Cranberries album 2017

Pe album vor fi si trei melodii noi, alaturi de variantele unplugged ale celor mai cunoscute piese The Cranberries, refacute acum alaturi de Irish Chamber Orchestra, anunta Pitchfork. “Zombie”, “Dreams”, “Ode to My Family”, “Animal Instinct” sau “Free to Decide” vor putea fi ascultate din nou in acesta varianta, la fel ca “Linger”, prima melodie pe care Dolores O’Riordan a scris-o dupa ce s-a alaturat grupului The Cranberries, pe vremea cand avea 18 ani.

Dupa cum vedeti, arata ca acum 20 de ani si ea, dar si coperta albumului (foto: contul Facebook The Cranberries).

No Need to Argue The Cranberries

The Cranberries a fost o trupa foarte frumoasa in muzica inceputului de ani ’90. Condus de solista Dolores O’Riordan, grupul a combinat fericit pop-ul cu cerintele indie ale perioadei, insa punctul forte a ramas vocea lui Dolores si stilul vocal, care-au scos trupa din multime.

Dupa succesul single-ului de debut, “Linger”, The Cranberries au devenit rapid staruri internaționale, iar ambele albume,  scoase la interval foarte scurt, “Everybody Else Is Doing It, So Why Can’t We?” (1993) si “No Need to Argue” (1994) au vandut miliaone de exemplare si-au insirat hituri ani de zile.

Problemele au inceput cand au introdus distorsul si-au avut versuri implicate social, pe “To the Faithful Departed”. Odata cu 1996, norocul s-a schimbat.

In 1999, The Cranberries s-a desfiintat oficial, cu toate ca murise deja demult, iar reintoarcerea, ca sa terminam cu happy-end, s-a intamplat in 2012, cu albumul “Roses”.