Cum a făcut Pink Floyd „The Dark Side of the Moon”

„The Dark Side of the Moon” este și acum atât un apogeu, cât și aspirație. Un album care a fost suficient de emoționant pentru a atrage milioane de oameni și atât de magic pentru a provoca zvonuri scrântite că a fost conceput pentru a se potrivi scenă cu scenă cu „Vrăjitorul din Oz”. Sper că ați auzit de „The Dark Side Of The Rainbow”: teoria conspirației conform căreia, dacă asculți TDSOTM în același timp uitându-te la „Vrăjitorului din Oz”, se potrivesc. Dar vedeți că trebuie să începeți după al treilea răget al leului MGM.

Povestea albumului începe într-un studio din vestul Londrei în 1971, când trupa a petrecut 12 zile pentru a lucra la un material cu titlul „Eclipse”, care a evoluat în „The Dark Side Of The Moon”. Din nefericire, albumul a marcat începutul unei lupte creative în cadrul trupei, care avea să le afecteze munca și, în cele din urmă, avea să ducă la despărțirea lor.

Fun fact: Înregistrarea albumului a fost întreruptă pe parcurs astfel încât muzicienii să poată urmări meciuri de fotbal și serialul „Flying Circus” – Monty Python, care rula în acei ani la BBC.
Membrii Pink Floyd au devenit atât de mari fani Python, încât au investit bani obținuți din vânzările „The Dark Side” în filmul din 1975 „Monty Python And The Holy Grail” (printre investitori au fost și colegii de la Led Zeppelin și Ian Anderson de la Jethro Tull).

Any Colour You Like, as long as it’s black

Versurile pornesc de la unul dintre citatele celebre ale lui Henry Ford – despre Modelul T – și care era:

Orice client poate avea o mașină vopsită în orice culoare dorește, atâta timp cât este neagră”.

Henry Ford

Modelul T a venit doar în negru, asta pentru că linia de producție necesita compromisuri, astfel încât să fie eficientă. Pulverizarea diferitelor culori ar fi necesitat o pauză în linia de producție, ceea ce înseamnă costuri crescute, mai mult personal, mai mult echipament, un proces mai complicat, plus riscul ca culoarea greșită să fie aplicată.

Cum o voce necunoscută a transformat melodia Pink Floyd „The Great Gig in the Sky” într-un clasic

Claire Torry, cântăreața prolifică pentru sesiuni de înregistrări, a fost recrutată de Floyd pentru ajutor pe o piesă care trecuse deja prin diferite încarnări, înainte de a decide necesitatea unei vocaliste, nu a unui vocal. A fost mai întâi o piesă instrumentală pentru orgă, însoțită de mostre rostite din Biblie, precum și de fragmente din discursuri lui Malcolm Muggeridge – o figură cunoscută pentru opiniile sale religioase conservatoare.

Alan Parsons a sugerat-o pe Clare Torry, o vocalistă de sesiune necunoscută în vârstă de 25 de ani, pe care au lasat-o să improvizeze. Ea a înregistrat de două ori, a doua fiind mai emoționantă decât prima încercare. David Gilmour i-a cerut apoi lui Torry o a treia interpretare, dar la jumătatea drumului s-a oprit, simțind că devine repetitivă și că făcuse deja tot ce putea. Înregistrarea finală, pe care o știm noi, este un mixaj al tuturor celor trei interpretări, adunate împreună.

Taxa de sesiune în 1973 era de cincisprezece lire, dar fiindcă era duminică, Claire Torry a perceput o taxă dublă, de treizeci lire sterline.

Cum a ajuns portarul de la Abbey Road Studios pe disc, nu și Paul McCartney

În momentul în care sesiunile se încheiau, lui Roger Waters i-a venit ideea de a pune întrebări angajaților de la Abbey Road, membrilor echipei Floyd și altor vizitatori din studio. Răspunsurile lor au fost înregistrate, apoi editate și împrăștiate în melodii de-a lungul albumului.

„Am intervievat destul de multe persoane în acest fel, mai ales iubitele roadies-urilor și pe Gerry [O’Driscoll], portarul irlandez. I-am intervievat și pe Paul și Linda McCartney, dar sunt mult prea buni să fie evazivi, pentru ca răspunsurile lor să fie utilizabile”.
„Gerry, portarul, a spus: „There is no da’k side o’ de moon, really, it’s all da’k”. Iar chestii de genul ăsta, când le pui într-un context pe înregistrare, dezvoltă brusc propriul sens, mult mai profund”.

David Gilmour

Designul copertei a devenit un alt logo Pink Floyd

Pink Floyd a aprobat aproape imediat coperta, iar Roger Waters a sugerat apoi ca lumina prismei să fie extinsă pe cealaltă parte a copertei fizice a albumului, conectându-le pe cele două cu un semnal de inimă, așa cum se vede pe un monitor de ritm cardiac.

Coperta „The Dark Side of the Moon” a creat ceva discuții atunci când albumul a ajuns în magazinele de discuri, în martie 1973. Lumina albă, care trece printr-o prismă pentru a forma culorile spectrului pe un câmp negru, ar trebui să fie o invitație ca ascultătorii să exploreze muzica din interior. Invitația rămâne valabilă.

Am fost cu siguranță mai puțin dominant decât am devenit mai târziu – Roger Waters

Eram uniți, închegați. Dave a cântat „Breathe” mult mai bine decât aș fi putut eu. Vocea lui se potrivea cântecului. Nu-mi amintesc să fi avut nicio problemă de ego vis-a-vis de cine cânta în acel moment. A existat un echilibru”.

Roger Waters