Prophets of Rage – “Prophets of Rage” – recenzie album


Pornind de la principiul: “Dangerous times demand dangerous songs”, super-grupul Prophets Of Rage (foto coperta: contul oficial de Facebook) a venit cu un album de debut foarte puternic, legat, cu mesaje despre nedreptate, opresiune, anti-sistem, saracie, capitalism si Trump-ul lor. Cu un mesaj, slava Domnului!

Prophets of Rage - Prophets of Rage album debut 2017

Prophets of Rage – Prophets of Rage album debut 2017

Prophets of Rage inseamna chitaristul Tom Morello, basistul Tim Commerford si bateristul Brad Wilk. Pana aici ati recunoscut Rage Against the Machine, mai putin Zack de la Rocha. Locul lui este acum ocupat de B-Real de la Cypress Hill si Chuck D si DJ Lord de la Public Enemy.

Sa trecem la muzica: cel mai mult mi-a placut “Living On The 110” poate si pentru ca suna ca si cum a fost refacuta cu un vocal rap din perioada Audioslave

Dezamagitor, dar “Take Me Higher” nu este un cantec despre iarba, ci despre drone. Isi spala pacatele pe Legalize Me”, despre legalizare, de data asta.

“Radical Eyes”, “Unfuck The World” – cele doua sunt foarte robuste, puternice, au versuri, mesaj anti-sistem, refren, chitara si sunt pline de furie, genul de piese care te mana in lupta.

Pe restul va las sa le descoperiti singuri, nu strica sa aveti albumul.

Din punct de vedere muzical, Prophets of Rage are un album de debut excelent, care marcheaza un nou capitol al mostenirii Rage Against the Machine. Sigur, nu e Rage Against the Machine, dar are cam acelasi vibe. Cei care cauta un album influentat mai mult de metal, s-ar putea simti dezamagiti, insa faptul ca la 25 de ani de la debutul Rage Against the Machine Morello vine cu o alta trupa cu cap, mesaj, cu influenta, nu poate fi decat un semn bun.

Daca ar fi sa-i gasesc un defect ar fi repetitivitatea versurilor si faptul ca nu au gasit un altFuck you! I won’t do what you tell me!”.

Dar sper macar sa inspire o revolutie, nu numai o rezistenta. #revolution, nu #resist!

Advertisements

Roger Waters aduce turneul “Us + Them” in Europa, in 2018


In Bulgaria si Ungaria va fi cel mai aproape de noi, daca va bate gandul. Asteptam sa puna in vanzare si biletele pentru partea asta de Europa.

Roger Waters Us + Them Tour 2018

Roger Waters Us + Them Tour

Celelalte tari prin care va trece turneul Roger Waters sunt: Germania, Austria, Belgia, Croatia, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franta, Olanda, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Suedia, Elvetia si Marea Britanie, potrivit site-ului oficial Roger Waters.

Biletele sunt deja puse in vanzare pentru cateva dintre concerte. Le gasiti si pe site-ul oficial si pe cele de ticketing. 

Turneul “Us + Them” a inceput in Mai 2017 in America de Nord, va trece prin Australia si Noua Zeelanda pentru ca in 2018 sa il avem si in Europa. Set-list-ul este format din cantece din perioada Pink Floyd (“The Dark Side of The Moon”, “The Wall”, “Animals”, “Wish You Were Here”), plus piese de pe cel mai recent album Roger Waters, “Is This the Life We Really Want?” (v-am scris doua vorbe despre el aici).

Despre melodiile de pe “Animals”, Roger Waters spune ca nu le-a mai cantat live de ceva vreme si ca, cel mai probabil, asteptau aparitia urmatorului porc (aluzie la melodiile “Pigs” de pe “Animals” si la faptul ca pe parcursul ei, in timpul concertelor, apare proiectata pe ecran o lista cu minciunile lui Donald Trump in timp ce porci gonflabili zboara).

Presa muzicala din Statele Unite spune ca show-urile sunt spectaculoase, dar asta nu e chiar o stire.

5 motive sa vedeti documentarul “David Bowie: The Last Five Years”


Daca sunteti fan David Bowie (foto: contul oficial de Facebook), nu va trebuie niciunul, insa pentru cei care inca mai stau in cumpana, este vorba de un documentar facut de BBC despre ultimele doua albume ale lui Bowie, “The Next Day” (2013) si “Blackstar” (2016) si musicalul de pe Broadway numit “Lazarus”, toate intamplate in ultimii 5 ani de viata. Eu l-am vazut la DokStation Music Documentary Film Festival 2017.

David Bowie Last Five Years Documentar BBC

David Bowie Last Five Years Documentar BBC

  1. Pentru ca este singura perioada cand Bowie s-a uitat in urma, nu inainte, asa cum facea de obicei. Bowie nu s-a autocopiat, nu s-a intors niciodata in urma si a preferat sa incerce, sa experimenteze, sa mearga pe teren virgin decat sa faca ce-a mai incercat deja.De altfel, in documentar, Bowie ne spune ca nu s-a considerat niciodata un ganditor original, ci, mai degraba, un om care a reusit foarte bine sa sintetizeze ceea ce vede si simte si sa transpuna mai departe in muzica sa.

2. Pentru ca muzica sa este plina de simboluri, iar o parte din ele sunt explicate in documentarul BBC. De exemplu, tricoul cu “Song of Norway” cu care apare in videoclipul de la “Where Are We Now?” (min 3:05) este pentru una dintre dragostele vietii lui (am folosit oare bine plurarul, exista plural?).PeHermione Farthingale a cunoscut-o in 1969 si l-a parasit, indragostindu-se de un actor alaturi de care urma sa joace intr-un film numit “Song of Norway”. Bowie a trecut foarte greu peste. Tricoul pare un ramas bun, la 50 de ani distanta.

3. Pentru ca, daca ati vazut primul documentar, “David Bowie: Five Years”, este normal sa vedeti si continuarea.

4. Pentru ca este un film foarte emotionant, fara sa pice in capcana patetismului. Toate marturiile apropiatiilor, declaratiile lui, interviul foarte amplu cu colaboratorul traditional si prietenul bun al lui David Bowie, Tony Visconti, ne fac un portret al unui om vertical care si-a dorit foarte mult sa devina celebru pentru ca numai astfel reusea sa fie liber, ca artist.

5. Pentru ca oricum nu vom mai avea un alt David Bowie.

David Gilmour – Live at Pompeii – film-concert 2017


David Gilmour s-a intors in 2016 la Pompei pentru doua concerte din turneul sau “Rattle That Lock”, la 45 de ani de cand, alaturi de ceilalti colegi de la Pink Floyd, concertau intr-un amfiteatru gol pentru filmul anti-Woodstock “Pink Floyd: Live at Pompeii”.

David Gilmour Live At Pompeii

David Gilmour Live At Pompeii

De data aceasta, a facut un film mai putin experimental, punandu-l in mainile regizorului Gavin Elder, cu care a filmat anterior filmul din 2008, “Live in Gdańsk”. Regizor care povestea intr-un interviu ca a planifica un concert intr-un amfiteatru inseamna luni de zile de pregatire inainte si este, de fapt, un efort imens, asta insemnand inclusiv construirea unui drum temporar pentru a putea aduce echipamentele.

Putin emotionat, dupa cum ne povesteste la inceputul filmului, Gilmour a deschis concertul cu instrumentala “5 A.M.” chiar in momentul in care soarele apunea, pentru a-i face pe plac regizorului, care voia sa surprinda momentul si in ciuda celor de la lumini, care voiau sa inceapa pe intuneric.

Iar pe masura ce soarele apune, efectele de lumini devin mai spectaculoase si veti vedea toate simbolurile legate de Pink Floyd: oglizi uriase, proiectii din videoclipurile trupei, din filmul original, din 1972, al lui Maben, lasere verzi si rosii, artificii programate la secunda, pe muzica.

Piesele din cariera solo domina in prima parte a show-ului, fiind intercalate cu cateva Floyd, pentru ca apoi proportia sa fie inversa.

“One of These Days” a sunat fabulos si exact cand ma gandeam ca ar merge si un “Sorrow”, atunci a inceput.

The Dark Side of the Moon” are o bucata buna din show, cu “The Great Gig In the Sky” (cu trei solisti de culoare, doua femei si un barbat, care au preluat bucata originala a lui Clare Torry), “Time / Breathe (In the Air)” sau “Money”. A fost si Shine On You Crazy Diamond (Pts. 1-5)” sau “The Blue”, pentru Richard Wright, asa cum, tot in memoria lui, nu a fost “Echoes” pentru ca nu ai cum sa inveti pe cineva sa cante piesa, dupa cum ne spunea David Gilmour intr-un interviu.

Nu o sa ma apuc acum sa va spun ca suna impecabil, multi ati vazut cum suna live, iar o proiectie nu are cum sa bata vreodata un concert. O sa inchei insa remarcand cat de senin era David Gilmour. Mi-ar placea sa fim asa la anii lui.

Tides From Nebula, trei concerte in Romania


Polonezii post-rock Tides From Nebula se intorc in aceasta toamna in Romania cu trei concerte, la Bucuresti, Timisoara si Cluj Napoca. Evenimentele fac parte din turneul european al trupei, iar programul este 25 Octombrie – Bucuresti, 26 Octombrie – Cluj Napoca si 27 Octombrie – Timisoara.

tides from nebula concerte romania

tides from nebula concerte romania

Tides From Nebula – concert in Club Control Bucuresti pe 25 Octombrie, ora 20:00.

Tides From Nebula – concert in Form Space Cluj-Napoca pe 26 Octombrie, ora 19:00.
In deschidere:
Fluturi pe Asfalt postrock, post-metal – Romania
Sky Swallows Challenger alternative rock, ambiental postrock influences – Romania

Tides From Nebula – concert in Daos Timisoara pe 27 Octombrie, ora 21:00. In deschidere:
Mother Engine, nemti, psihedelic/ stoner rock.

Tides from Nebula canta muzica instrumentala, cu elemente din ambiental, progresiv, metal, post-rock sau alternativ.

Trupa s-a infiintat in 2008 in Varsovia si a devenit rapid una dintre cele mai cunoscute trupe europene de post-rock. Pana acum are trei albume, in 2009 – “Aura”, “Earthshine”, in 2011, iar ultimul in 2013, numit “Eternal Movement”.

Pe ultimul disc au renuntat la obiceiul melodiilor intrumentale si au adaugat putina voce, una feminina.

Biletele pentru concertul Tides From Nebula de la Bucuresti:

Bilete pentru concertul Tides From Nebula Cluj-Napoca:

Bilete pentru concertul Tides From Nebula Timisoara

  • in curand

Steven Wilson – recenzie album “To the Bone” 2017


Calling all marketing gurus: asta nu e pop! Nimeni din cei care asculta pop acum nu ar asculta pop-ul lui Steven Wilson. Dar intelegem ca vreti sa vindeti.

Steven Wilson To the Bone album 2017

Steven Wilson To the Bone album 2017

Pentru cei care nu au deschis Prog Magazine in ultimele 6 luni, ma refer la faptul ca atunci cand a fost anuntat “To the Bone” (foto coperta: contul oficial de Facebook), a fost prezentat drept un album pop. Inteleg ca structura cantecelor este una pop, insa nu stiti ce inseamna “refren” la Steven Wilson. Deci, fake news!

Nu stiu de ce sunt voci nemultumite de directia pop/progresiv pe care a pornit Steven Wilson, pentru ca “To the Bone” este mai degraba progresiv decat pop. Mai exact, genul de pop progresiv pe care numai Peter Gabriel l-a mai cantat la fel de frumos si cu emotie. Si sa nu uitam ca lui Steven Wilson nu-i place sa se repete. Nu s-a indepartat de calea pe care si-a deschis-o atunci cand a hotarat sa vina cu altceva pentru fiecare noua aparitie discografica.

Unul dintre argumentele ca “To the Bone” este progresiv in primul rand si pop in al doilea este chiar piesa de titlu, cu care incepe albumul, care are un inceput a la Pink Floyd si o continuare pop. Progresivul e de gasit din plin pe “Refugee”, de care sunt sigura ca fanii vechi Wilson vor fi foarte incantati sau “The Same Asylum as Before”, cu riff-uri imprumutate din Porcupine Tree (“Prodigal”) sau “Detonation”, care are toata complexitatea de pe albumele conceptuale anterioare ale lui Wilson.

Pana si “Permanenting”, care zici ca e Level 42 combinat cu Tears For Fears, se termina progresiv. Bine, asta e pop, hai sa facem pace macar cu melodia asta.

V-am lasat pentru final ciresele de pe tort: cele doua colaborari de pe “To the Bone” cu Ninet Tayeb, “Pariah” si “Blank Tapes”.

Pe “Pariah” chiar, vocea ei face toata melodia. Am ascultat varianta demo, care este numai cu Wilson pe voce, iar piesa se schimba radical, in rau. Vocea foarte expresiva a lui Ninet Tayeb contracareaza atitudinea defetista a lui Wilson. Probabil ca aici se vede si mirosul de compozitor al lui Wilson care si-a dat seama ca trebuie o voce care sa dea speranta, in contrast cu ceea ce canta el.

In concluzie, daca “To the Bone” e prog sau pop, ramane fiecare sa judece dupa propriile criterii, dar nu cred ca este esentialul incadrarea intr-un gen. In definitiv, muzica este si daca-ti place, e de ajuns. Iar mie mi-a placut.

Queens of the Stone Age – recenzie album “Villains”- 2017


Il urmaresc pe Josh Homme. Primul motiv e pentru ca Queens of the Stone Age ramane o trupa care scoate constant albume bune, iar cele excelente vin cateodata consecutiv. Apoi, Homme are cele mai tari colaborari din muzica. Al treilea, ca a fost baiatul rau, iar acum e baiatul bun din muzica (revino-ti!). Dar cel mai mult ma amuza fanfaronada pentru care trupa asta e recunoscuta (un exemplu aici, altul dincoace). E o invitatie sa nu ne luam prea in serios.

Queens of the Stone Age Villians album 2017

Queens of the Stone Age Villians album 2017

In primul rand, “Villains” este mai vesel decat precedentul disc, “…Like Clockwork”, iar asta e si de inteles tinand cont ca acel album a venit in urma faptului ca Josh Homme a fost declarat mort in urma unei banale operatii la genunchi. Si-a revenit, insa a ramas imobilizat la pat luni in sir, in 2010.

Pe “Villains”, Ronson a impins QOTSA spre aranjamente si structuri pop mai conventionale, dar tot trupa de rock & roll ramane. Versurile sunt asteptat de lascive si neobisnuit de optimiste.

Ascultati Head Like A Haunted House” si veti intelege ce spun sau boogie-ul, cam sec, de pe The Way You Used To”. Cu toate ca v-as recomanda mai degraba Villains of Circumstance”, cu inceput de Lou Reed si “Fortress” sau, daca va place glam rock-ul anilor ’70, “Un-Reborn Again”.

Psihedelic avem pe Hideaway”, genul de psihedelic cantat de David Bowie in perioada lui de inceput, iar pe The Evil Has Landed” am lasat-o ultima pentru ca ea aduce chiar a Queens of the Stone Age din perioada “Songs for the Deaf”.

De fapt, fiecare melodie loveste din plin. Depinde doar de zi.

Josh Homme a spus că “rock-ul ar trebui să fie suficient de heavy pentru baieti si suficient de dulce pentru fete”. Fix asa e “Villains”.