U2 – Songs of Experience – recenzie album


Ca un fan U2 ce-am fost in adolescenta, i-am urmarit din inertie chiar si cand n-am mai inteles ce canta. Si de la “All That You Can’t Leave Behind” incoace, cu greu m-am mai impacat cu trupa asta.

U2 Songs of Experience album 2017

U2 Songs of Experience album 2017

Albumul se deschide cu o oribilitate pe nume “Love Is All We Have Left” cu o voce a lui Bono infestata cu “efectul Cher”. In ce an suntem, noi, ăștialalți?

Macar “You’re the Best Thing About Me”, “The Blackout”, “Red Flag Day”, ultima care aminteste de “War”, cu aluziile la refugiati si politica din ziua de azi, nu suna la fel de rau. Hai, cu ingaduinta, nici “Ordinary Love”.

Pe “The Little Things That Give You Away” se aude chiar si The Edge! Aceasta din urma, cu crescendo-ul din vremea “The Joshua Tree”, mi-a placut cel mai mult.

“Songs of Experience” (foto: Facebookul lor) este, intr-un fel, o continuare a lui “Songs of Innocence”. Este mediocru, repetitiv si foarte lung, incercand prea mult sa le faca pe plac fanilor care se asteapta la o revenire in fire.

Albumul suna cam cum erau fetele B de pe vremea cu “Achtung Baby”. In ceea ce priveste succesul, sunt sigura ca-l va avea, pentru ca vinde brandul, in locul muzicii, insa cautarile pentru relevanta pierduta a U2 continua.

Advertisements

Marilyn Manson – Heaven Upside Down – recenzie album


Orice face Marilyn Manson sa-si recapete gloria trecuta, merge. De exemplu, din 10 melodii, 6 au atentionare de versuri explicite.  

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

In plus, ne-a povestit ca s-a impacat si cu Trent Reznor. Dar mai interesant ar fi de ce s-au certat: pentru ca Trent Reznor l-a acuzat ca se preface ca ar fi beat, in timp ce toata lumea era deja praf. Este totusi o acuzatie grava, nu e de mirare ca au stat certati atatia ani.

Daca tot suntem la subiect, single-ul pe care ni l-a dat cu ceva luni in urma, “WE KNOW WHERE YOU FUCKING LIVE”, aduce a Nine Inch Nails. Revelation #12” e o deschidere senzationala de album, cum, de altfel are mereu Manson pe discurile lui.

Mi-au mai placut Tattooed In Reverse”, “Threats Of Romance” si “KILL4ME”. Ultima dintre ele este despre urmarire masacrului de la Liceul Columbine din Colorado, din 1999, si despre relatarile gresite ale presei ca atacatorii ar fi fost fani ai lui Manson, lucru, care spune el, i-a adus declinul. De fapt, este un protest impotriva gasirii unui tap ispasitor pentru ca asta s-a intamplat cu el la momentul respectiv.

“Saturnalia” cred ca ar trebui sa aiba o mentiune speciala pentru ca l-am auzit si eu usor confuz si vulnerabil pe Marilyn Manson. Exista si un motiv: este inspirata de moartea tatalui sau.

“Heaven Upside Down” (foto: contul oficial de Facebookeste foarte intens, concentrat, si pentru ca nu s-a lungit mai mult de zece melodii, care aduce aminte de perioada lui de glorie pentru care il iubeste toata lumea. Distors, chitare grele, versuri sado-masochiste (avem o imagine de aparat), elemente electronice si un accent mai mare asupra industrialului mai vechi.

“Heaven Upside Down” vine si ca o reflectie asupra binelui si raului. Cred ca reuseste sa descrie iadul pentru toti.

Vineri, 13 si albumul 13 pentru Beck: Colors – recenzie album


Cu Beck nu poti fi niciodata sigur de nimic. “Loser”, un cantec care definea o generatie in 1994, nu a dus la nimic. Adica nu a continuat in acelasi stil, cu toate ca orice artist care a avut succesul lui “Loser”, exact asta ar fi facut. Dar Beck, pasionat de arta si cu tata dirijor de muzica clasica, a pus single-ul “Loser” pe albumul “Mellow Gold”, care e o combinatie de mai multe stiluri care nu se prea purta in talibanismul ascultatorilor de muzica din anii ‘90. Si care a ingropat directia pe care ar fi putut porni cu “Loser”.

Beck Colors album 2017

Beck Colors album 2017

Dupa acelasi template si-a continuat cariera de cameleon.

Ati ascultat “Morning Phase”, precedentul disc Beck? Daca da, veti sti ca “Colors” este exact pe dos.

Albumul “Colors” (coperta: contul de Facebook) nu este chiar un album, e mai degraba o colectie cu melodii. Unele bune, cum e super-single-ul “Dreams”, care si-a gasit acum un album, No Distraction”, “Dear Life” sau “I’m So Free”, altele mai putin reusite, cum ar fi “Wow”, din care n-am inteles nimic, dar este oricum un disc de pop foarte relaxant.

Are logoree, are multa energie pozitiva, asa ca daca cautati sa va mai inveseliti, apucati-va sa-l ascultati. Ar fi mers cred, mai mult primavara, pentru tonul optimist, dar poate ca e un antidot bun pentru depresia de octombrie. Sunati-ma daca gasiti un altul la fel de eficient.

Foo Fighters – Concrete And Gold – recenzie album


Un album bun nu mai are acum acelasi impact pe care l-a avut “Nevermind” al grupului Nirvana, pe vremea cand Dave Grohl era un copil razgaiat. Nu va mai avea acelasi impact, nu va salva rock & roll-ul de toate porcariile pop supra-produse si supra-apreciate, cu toate ca sunt multi care ar vrea sa vada asta.

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

La o prima ascultare, “Concrete And Gold” (foto: cont Facebook) e acel fel de album bun, nefiind unul inovator. Foo Fighters nu iese cu el din sfera familiara: un mix de classic rock si grunge-ul post Nirvana. Ironia face ca un fost membru Nirvana, trupa care a pus o bomba la temelia rockului, sa fie in acest moment cel care devine clasic cu trupa lui. Cel care a fost odata avantgardist este acum mostenitorul respectuos al traditiei rockului. Ce-mi place lumea asta!

“Run”, primul single, cu inceputul din The Beatles – “Dear Prudence” pastreaza insa disperarea grunge-ului. Inluente The Beatles sunt de gasit pe intregul album: ascultati numai Happy Ever After (Zero Hour)”, iar de “Sunday Rain”, cu Paul McCartney la baterie (si bateristul Foo, Taylor Hawkins ca voce principala), nu cred ca trebuie sa va mai amintesc.

“The Sky Is a Neighborhood” e in playlistul meu zilnic, cu toate ca nu mi se pare o piesa clasica Foo. Are un aer mai sumbru si mai serios. Daca vreti clasic Foo Fighters, aveti “The Line” sau daca va e dor de psihedelicul clasic, aveti “Concrete and Gold”. Asta, ultima, mi-a pus capac, nu ma asteptat sa inchida astfel albumul.

“Concrete and Gold” e titlul corect pentru acest album: solid, pe bazele clasice ale hard rockului, dar cu un sound variat si modern. Pe cuvant ca nu inteleg cum altii nu reusesc ceea ce pare atat de simplu si natural pentru Foo Fighters.

Anathema – The Optimist – recenzie album


Anathema nu s-a ferit niciodata de schimbari de stil, ceea ce nu e pentru oricine. Cu “The Optimist” continua linia ultimului album si ii prinde mai bine decat atunci.

Anathema The Optimist album 2017

Anathema The Optimist album 2017

Cei care cred ca rockul progresiv inseamna progresul anilor ’70, n-ar mai trebui sa treaca prin Anathema. Cu toate ca ar fi bine pentru ca trupa britanica reuseste sa cante un rock progresiv combinat cu muzica elecronica, ambientala sau pop. Pentru ca suntem in 2017.

Doua referinte mari sunt pentru ultimele doua albume Anathema: Radiohead si Steven Wilson. Influente ale ambilor artisti le veti regasi si pe Distant Satellites”, discul din 2014 si pe “The Optimist” (foto: contul oficial de Facebook).

Bine si o bucata pink-floyd-iana pe piesa de inceput a “The Optimist”: 32.63N 117.14W”. (pe Google Earth acestea sunt coordonatele unei plaje din San Diego, cel mai probabil, locul unde a fost facuta fotografia copertei albumului din 2001, “A Fine Day to Exit” si ultimul loc in care “optimistul” a fost vazut).

Legatura dintre cele doua albume nu este intamplatoare, pentru ca noul disc Anathema a pornit de la ideea “ce s-a intamplat cu tipul de pe coperta albumului din 2001, ““A Fine Day to Exit”?”.

Albumul in sine este povestea inversa, eroul fiind un om care se confrunta cu dezorientarea si depresia, pe parcursul discului “optimistul” dand fata in fata cu cele mai profunde temeri si dorințe. E mai complicat de explicat conceptul, de inteles il veti intelege imediat ce veti da play.

Stilistic, “The Optimist” este podul perfect intre soundul metal/ gothic din perioada “Judgement” (1999) si cel modern, mai linistit de la “Distant Satellites” (2014) incoace.

“The Optimist” este un album foarte frumos care cuprinde toate conotatiile termenului “rock”: este melodic, este rapid, porneste din inima, este ambiental, este sumbru, dar, cel mai important, este incontestabil Anatema. De-abia astept sa-i vad live toamna asta.

Nickelback – Feed the Machine – recenzie album


Pentru a-si cere scuze pentru ce ne va face, Canada ne-a dus la rang de arta siropul de artar si ni-i i-a dat pe Rush, Keanu Reeves si Ryan Reynolds. Ce a urmat a durut!

Nickelback Feed the Machine 2017

Iar ce ne-a facut este sa ne-o dea apoi pe Celine Dion si pe Justin Bieber. Dar ce ziceti de Nickelback (foto: pagina oficiala de Facebook)?

Cea mai urata trupa din lume, care vinde cele mai multe albume si umple stadioane intregi in timp ce le raspunde haterilor pe Twitter, s-a hotarat sa-si asume rolul si sa continue cu scandalurile in paralel cu muzica.

Nemaisuportand sa o vada pe Avril Lavigne luandu-le tot timpul apararea, Chad Kroeger s-a hotarat sa iasa de sub fusta mamei si sa porneasca o lupta cu Corey Taylor, numit una dintre trupele acestuia, Stone Sour un “Nickelback lite”. Pacat, si-a luat-o, lupta nu e pentru oricine!

Scandalul, bine ticluit sa aiba punctul culminant exact cand lansa Nickelback noul album, nu le-a ajutat: discul cel nou, “Feed the Machine” are vanzarile cele mai proaste din istorie. Acesta si numai acesta este argumentul pentru care m-am pus pe ascultat!

Albumul este decent, nici bun, dar nici slab. Am auzit si chestii mai nasoale a viata mea si nu ma refer la anterioarele albume Nickelback.  Nu inteleg de ce noul “Feed the Machine” are vanzari proaste, pentru ca nu iese din reteta clasica Nickelback: melodioare usoare, cu coruri simplu de retinut, cateodata, si cu parti mai grele de chitara, dar fara sa exagereze.

Toata lumea a remarcat “The Betrayal (Act III)” care are bucati mai grele. O las si eu scrisa aici, poate daca sunt mai multe mentiuni se hotarasc sa mearga pe linia asta, din moment ce reteta de pana acum pare sa expire cu timpul.

Cred ca marea calitate a grupului astuia si pe acest disc si pe anterioarele este ca reuseste intr-un fel sa sune banal, dar nu invechit, ceea ce nu e putin lucru.

Top 10 albume rock la mijlocul lui 2017


10. Body Count – Bloodlust

Baietii, s-a intors Body Count, dar ne-am intors si noi in anii ‘90 odata cu ei!

body count bloodlust album 2017

body count bloodlust album 2017

Si sunt tot agresivi, heavy si cool, iar aici mai au si ajutorul favoritilor rockerilor batrani: Dave Mustaine (Megadeth) pe “Civil War”, Max Cavalera (Soulfly si Cavalera Conspiracy) pe “All Love Is Lost”, iar Randy Blythe (Lamb Of God) pe “Walk With Me”.

In rest, e cu rock-rap, un fel de rock cantat de cineva cu mentalitate de rapper si cu mesaje pentru sustinerea puternica oamenilor de culoare, dar la nivel cam grosier. De altfel, Ice T isi incepe videoclipul primului single (vedeti mai jos) cu un discurs despre de ce este gresit sa le atragi atentia activistilor de culoare ca nu numai vietile negrilor conteaza, ci toate vietile. Pentru ca iei subiectul in deradere si nu asta este problema, spune Ice T.

Nu stiu, poate imi vine greu sa iau in serios discursul unei trupe al carei chitarist isi spune Juan of the Dead sau poate m-am uitat eu prea mult la episoadele din “Law & Order” in care juca si Ice T, dar cel mai bine ar fi sa ne concentram pe muzica.

Deci, e cu chitara multa.

9. Kassabian – For Crying Out Loud

Nu m-a pasionat noul album Kassabian. E un fel de reluare a unei idei mai vechi, cu care nu dai gres: melodii simple, usor de retinut, cu impact imediat. Chiar daca ma asteptam sa fie mai putin precauti, mai creativi si mai increzatori un pic in ei, daca albumul merita pentru “Ill Ray (The King)”, piesa de deschidere foarte energica si foarte pop, “Sixteen Blocks”, “Comeback Kid”, plus “All Through the Night”, alaturi de care ar trebui sa scriem “The Beatles-inimioara”.

Daca va place genul arena pop-rock, atunci puneti mana pe “For Crying Out Loud”.

8. Elbow – Little Fictions

Elbow Little Fiction 2017

Elbow Little Fiction 2017

Asa candoare nu mai gasesti decat la Travis in ziua de azi! Elbow (foto coperta: contul oficial de Facebook) este un grup de britanici draguti, politicosi, mici burghezi, care adora sa cante balade, mai ales cand sunt fericiti si se casatoresc. De fapt, anii astia le-au avut pe amandoua: sunt si fericiti, s-a casatorit si Guy Garvey. De aceea va rog, ascultati-i inainte de divort.

In special, recomandare pentru “Magnificent (She Says)”, foarte simpla si simfonica, dar nu sunt de lepadat niciGentle Storm” sau “Trust In The Sun” sau “Head For Supplies”. De fapt, incercati tot albumul, sa nu avem vorbe apoi.

7. Papa Roach – Crooked Teeth

Intotdeauna mi s-a parut ca Papa Roach este acel gen de trupa ingropata de propriul succes si intr-o eterna cautare dupa un nou “Last Resort”. Primul single de pe noul album mi-a si confirmat banuiala: “Help” este incercarea de a reedita succesul single-ului lor din 2000 sau macar de a scapa de complexul lui. “Help” ar fi putut cu usurinta sa fi facut parte din “Infest”, albumul din 2000.

In rest, albumul “Crooked Teeth” este plin de imnurile cu care ne-au obisnuit si mai este, de departe, cel mai aproape de ce-au fost, oferindu-le fanilor o portie egala a ambelor epoci: atunci si acum. Oricum, un progres fata de “F.E.A.R.”, din 2015.

6. You Me At Six – Night People

You Me At Six s-au mai linistit un pic. Poate s-au maturizat, poate e vorba doar de moda, dar albumele lor pastreaza intotdeauna tendintele pietei. “Night People” nu este chiar albumul la care ne-am astepta daca le ascultam discografia, insa cu siguranta este albumul de care aveau nevoie: melodios, cu riffuri minime, cu hituri si cu vanzari foarte bune (locul 1 la ei acasa, in UK). Poate producatorul discului lor si al Kings of Leon, Jacquire King, nu este chiar strain de acest succes.

Este foarte frumos albumul si de-abia astept sa-i vad la Sibiu, in concert, in acest an si sper sa-mi confirme ca sunt o trupa buna.

5. Incubus – 8

Nu-mi este deocamdata clar de ce trupa asta nu a prins la noi, dar mie imi place foarte mult. Sigur, nu le au in mod deosebit nici cu baladele, nici cu hiturile melodioase, iar in plus mai au si un chitarist care se baga in seama pe toate piesele si un vocal care vorbeste foarte mult.

Doar ca si ei au bubele lor in cap: “8” ar fi fost un album mult mai puternic daca l-ar fi facut mai concentrat. A fost prima impresie si, in continuare, am acelasi sentiment. Albumul e de ascultat pentru “Nimble Bastard”, “Glitterbomb”, “No Fun” si cele trei piese din final “Love In A Time Of Surveillance” (te salutam Tom Morello, care ai inspirat chitara aici), “Make No Sound In The Digital Forest” si “Throw Out The Map”, dintre care ultimele fac tot albumul. Cu restul melodiilor nu stiu ce e.

4. Frank Carter and the Rattlesnakes – Modern Ruin

Fost solist la Gallows si una dintre figurile definitorii ale punk-ului britanic, Frank Carter se indreaptă spre un teritoriu din ce in ce mai suprarealist si experimental odata cu al doilea album al lui alaturi de The Rattlesnakes.

Remarcabile “Snake Eyes”, “Lullaby”, “Vampires”, “Wild Flowers” si un big like pentru extraordinara muzica pe care o face Frank Carter! A fost unul dintre albumele cele mai solide de la inceput de an 2017 si una dintre surprizele cele mai placute.

3. Mastodon- Emperor of Sand

Undeva intre super-greul “Leviathan” din 2004 si “The Hunter” din 2011, Mastodon a devenit o trupa care si-a schimbat identitatea, dintr-una heavy care canta strict pentru fanii genului, intr-o trupa heavy care canta pentru toata lumea. O lectie pentru care a invatat-o si Gojira foarte bine.

De albumul cel nou Mastodon v-am mai scris si la scurt timp de la aparitie, iar acum, dupa si mai multe ascultari, imi place si mai mult decat atunci.

2. Roger Waters – Is This the Life We Really Want?

Nu ma pot opri din ascultat albumul Roger Waters, nu pentru ca ar fi albumul vietii lui, insa pur si simplu mi-a fost dor de el. Sigur, din punct de vedere creativ nu aduce nimic nou, din punctul de vedere al mesajului, foloseste un limbaj deja uzat de cativa ani. Nu stiu cum stati voi, dar eu deja incep sa fac alegii la cuvintele “refugiati”, “Trump”, “razboi”. E prea mult, prea des, prea degeaba.

Dar cam asta spune si Roger Waters in albumul lui, deloc optimist: ca nu mai e speranta. In rest, e muzica lui, foarte aproape de ce facea la Pink Floyd si foarte aproape de Amused to Death. Un album pentru fanii lui, facut de un Roger Waters si mai acrit.

1. Mark Lanegan Band – Gargoyle

O fi renuntat Lanegan la substante cu ceva timp in urma, insa apetitul autodistructiv de care va spuneam ca defineste generatia grunge continua sa-i bantuie versurile. Lanegan ne-a facut un album in care ne face o schita a unui om care nu poate decat sa respinga orice urma de fericire care l-ar putea atinge. Asta am putea deduce si din tilu, dar se vede, magistral, si in muzica.

M-am apucat intr-o zi sa detectez genurile muzicale din “Gargoyle”. Nu am pretentia sa le fi recunoscut pe toate, insa ar cam fi: electro cu niste ambient (“Beehive”, “Death’s Head Tattoo” sau “Blue Blue Sea”), psihedelic (“Sister”), grunge, rock clasic, un pic si de industrial, garage rock (pe toate), stilul Iggy Pop (“Emperor” – cu Josh Homme de la Queens of the Stone Age), ceva din Tom Waits (pe toate) sau, mai degraba, din Lou Reed si din Velvet Underground.

Si sa nu uit sa va spun ca “Nocturne” e cea mai tare piesa scoasa anul asta.

Asa suna al 10-lea album Lanegan. Fa-bu-los!