Top 10 albume rock la mijlocul lui 2017


10. Body Count – Bloodlust

Baietii, s-a intors Body Count, dar ne-am intors si noi in anii ‘90 odata cu ei!

body count bloodlust album 2017

body count bloodlust album 2017

Si sunt tot agresivi, heavy si cool, iar aici mai au si ajutorul favoritilor rockerilor batrani: Dave Mustaine (Megadeth) pe “Civil War”, Max Cavalera (Soulfly si Cavalera Conspiracy) pe “All Love Is Lost”, iar Randy Blythe (Lamb Of God) pe “Walk With Me”.

In rest, e cu rock-rap, un fel de rock cantat de cineva cu mentalitate de rapper si cu mesaje pentru sustinerea puternica oamenilor de culoare, dar la nivel cam grosier. De altfel, Ice T isi incepe videoclipul primului single (vedeti mai jos) cu un discurs despre de ce este gresit sa le atragi atentia activistilor de culoare ca nu numai vietile negrilor conteaza, ci toate vietile. Pentru ca iei subiectul in deradere si nu asta este problema, spune Ice T.

Nu stiu, poate imi vine greu sa iau in serios discursul unei trupe al carei chitarist isi spune Juan of the Dead sau poate m-am uitat eu prea mult la episoadele din “Law & Order” in care juca si Ice T, dar cel mai bine ar fi sa ne concentram pe muzica.

Deci, e cu chitara multa.

9. Kassabian – For Crying Out Loud

Nu m-a pasionat noul album Kassabian. E un fel de reluare a unei idei mai vechi, cu care nu dai gres: melodii simple, usor de retinut, cu impact imediat. Chiar daca ma asteptam sa fie mai putin precauti, mai creativi si mai increzatori un pic in ei, daca albumul merita pentru “Ill Ray (The King)”, piesa de deschidere foarte energica si foarte pop, “Sixteen Blocks”, “Comeback Kid”, plus “All Through the Night”, alaturi de care ar trebui sa scriem “The Beatles-inimioara”.

Daca va place genul arena pop-rock, atunci puneti mana pe “For Crying Out Loud”.

8. Elbow – Little Fictions

Elbow Little Fiction 2017

Elbow Little Fiction 2017

Asa candoare nu mai gasesti decat la Travis in ziua de azi! Elbow (foto coperta: contul oficial de Facebook) este un grup de britanici draguti, politicosi, mici burghezi, care adora sa cante balade, mai ales cand sunt fericiti si se casatoresc. De fapt, anii astia le-au avut pe amandoua: sunt si fericiti, s-a casatorit si Guy Garvey. De aceea va rog, ascultati-i inainte de divort.

In special, recomandare pentru “Magnificent (She Says)”, foarte simpla si simfonica, dar nu sunt de lepadat niciGentle Storm” sau “Trust In The Sun” sau “Head For Supplies”. De fapt, incercati tot albumul, sa nu avem vorbe apoi.

7. Papa Roach – Crooked Teeth

Intotdeauna mi s-a parut ca Papa Roach este acel gen de trupa ingropata de propriul succes si intr-o eterna cautare dupa un nou “Last Resort”. Primul single de pe noul album mi-a si confirmat banuiala: “Help” este incercarea de a reedita succesul single-ului lor din 2000 sau macar de a scapa de complexul lui. “Help” ar fi putut cu usurinta sa fi facut parte din “Infest”, albumul din 2000.

In rest, albumul “Crooked Teeth” este plin de imnurile cu care ne-au obisnuit si mai este, de departe, cel mai aproape de ce-au fost, oferindu-le fanilor o portie egala a ambelor epoci: atunci si acum. Oricum, un progres fata de “F.E.A.R.”, din 2015.

6. You Me At Six – Night People

You Me At Six s-au mai linistit un pic. Poate s-au maturizat, poate e vorba doar de moda, dar albumele lor pastreaza intotdeauna tendintele pietei. “Night People” nu este chiar albumul la care ne-am astepta daca le ascultam discografia, insa cu siguranta este albumul de care aveau nevoie: melodios, cu riffuri minime, cu hituri si cu vanzari foarte bune (locul 1 la ei acasa, in UK). Poate producatorul discului lor si al Kings of Leon, Jacquire King, nu este chiar strain de acest succes.

Este foarte frumos albumul si de-abia astept sa-i vad la Sibiu, in concert, in acest an si sper sa-mi confirme ca sunt o trupa buna.

5. Incubus – 8

Nu-mi este deocamdata clar de ce trupa asta nu a prins la noi, dar mie imi place foarte mult. Sigur, nu le au in mod deosebit nici cu baladele, nici cu hiturile melodioase, iar in plus mai au si un chitarist care se baga in seama pe toate piesele si un vocal care vorbeste foarte mult.

Doar ca si ei au bubele lor in cap: “8” ar fi fost un album mult mai puternic daca l-ar fi facut mai concentrat. A fost prima impresie si, in continuare, am acelasi sentiment. Albumul e de ascultat pentru “Nimble Bastard”, “Glitterbomb”, “No Fun” si cele trei piese din final “Love In A Time Of Surveillance” (te salutam Tom Morello, care ai inspirat chitara aici), “Make No Sound In The Digital Forest” si “Throw Out The Map”, dintre care ultimele fac tot albumul. Cu restul melodiilor nu stiu ce e.

4. Frank Carter and the Rattlesnakes – Modern Ruin

Fost solist la Gallows si una dintre figurile definitorii ale punk-ului britanic, Frank Carter se indreaptă spre un teritoriu din ce in ce mai suprarealist si experimental odata cu al doilea album al lui alaturi de The Rattlesnakes.

Remarcabile “Snake Eyes”, “Lullaby”, “Vampires”, “Wild Flowers” si un big like pentru extraordinara muzica pe care o face Frank Carter! A fost unul dintre albumele cele mai solide de la inceput de an 2017 si una dintre surprizele cele mai placute.

3. Mastodon- Emperor of Sand

Undeva intre super-greul “Leviathan” din 2004 si “The Hunter” din 2011, Mastodon a devenit o trupa care si-a schimbat identitatea, dintr-una heavy care canta strict pentru fanii genului, intr-o trupa heavy care canta pentru toata lumea. O lectie pentru care a invatat-o si Gojira foarte bine.

De albumul cel nou Mastodon v-am mai scris si la scurt timp de la aparitie, iar acum, dupa si mai multe ascultari, imi place si mai mult decat atunci.

2. Roger Waters – Is This the Life We Really Want?

Nu ma pot opri din ascultat albumul Roger Waters, nu pentru ca ar fi albumul vietii lui, insa pur si simplu mi-a fost dor de el. Sigur, din punct de vedere creativ nu aduce nimic nou, din punctul de vedere al mesajului, foloseste un limbaj deja uzat de cativa ani. Nu stiu cum stati voi, dar eu deja incep sa fac alegii la cuvintele “refugiati”, “Trump”, “razboi”. E prea mult, prea des, prea degeaba.

Dar cam asta spune si Roger Waters in albumul lui, deloc optimist: ca nu mai e speranta. In rest, e muzica lui, foarte aproape de ce facea la Pink Floyd si foarte aproape de Amused to Death. Un album pentru fanii lui, facut de un Roger Waters si mai acrit.

1. Mark Lanegan Band – Gargoyle

O fi renuntat Lanegan la substante cu ceva timp in urma, insa apetitul autodistructiv de care va spuneam ca defineste generatia grunge continua sa-i bantuie versurile. Lanegan ne-a facut un album in care ne face o schita a unui om care nu poate decat sa respinga orice urma de fericire care l-ar putea atinge. Asta am putea deduce si din tilu, dar se vede, magistral, si in muzica.

M-am apucat intr-o zi sa detectez genurile muzicale din “Gargoyle”. Nu am pretentia sa le fi recunoscut pe toate, insa ar cam fi: electro cu niste ambient (“Beehive”, “Death’s Head Tattoo” sau “Blue Blue Sea”), psihedelic (“Sister”), grunge, rock clasic, un pic si de industrial, garage rock (pe toate), stilul Iggy Pop (“Emperor” – cu Josh Homme de la Queens of the Stone Age), ceva din Tom Waits (pe toate) sau, mai degraba, din Lou Reed si din Velvet Underground.

Si sa nu uit sa va spun ca “Nocturne” e cea mai tare piesa scoasa anul asta.

Asa suna al 10-lea album Lanegan. Fa-bu-los!

Povestea vesela a “OK Computer” – Radiohead, la aniversarea de 20 de ani


Thom Yorke a vrut sa se intalneasca cu Papa pentru a-l ruga ca in loc de “Amin”, la finalul rugaciunilor, sa spuna: “‘Creep’ is a bad song”. Dar Papa nu a vrut, pentru ca ii placea melodia. Totul s-a lamurit dupa ce Bill Clinton a spus in emisiunea sa despre starea natiunii ca piesa “Creep” este mai buna decat imnul national (aluzie la “The National Anthem” – Radiohead), iar ambele tabere, republicana si democrata, l-au ovationat jumatate de ora. Atunci, Radiohead si-a dat seama ca trebuie sa creeze ceva mare, pentru ca altfel urma sa ramana trupa care a dat “Creep”. Si Thom Yorke a avut o idee.

Radiohead OK Computer album 1997

Radiohead OK Computer album 1997

Ideea lui Thom Yorke a fost sa faca un album despre ce s-ar intampla daca un computer ar putea canta la chitara si asa se justifica de ce toata lumea spune despre acest album ca este unul care a prevazut viitorul. Si, probabil, asa se justifica si faptul ca le-a iesit o capodopera a tristetii.

In ciuda faptului ca grupul Capitol a avertizat Radiohead in momentul lansarii ca, dupa un disc precum “The Bends”, noul lor album este sinucidere curata, “OK Computer” a vandut pana acum 8 milioane de exemplare. Nu este rau, in comparatie cu prezicerea de 500.000.

“OK Computer” a fost lansat pe 21 Mai 1997, a luat un Grammy si a devenit in scurt timp albumul nr. 1 pe care oamenii faceau sex.

Temerea casei de discuri ca n-o sa faca mare branza nu era, asadar, neintemeiata: nu exista ceea ce se poate numi un hit de radio care sa traga albumul in sus si nicio urma de optimism. In schimb, “OK Computer” are multa muzica progresiva, experimentala, sau cum s-o numi, iar mesajele pe care le transmite sunt exact lucrurile de care toata lumea incearca sa nu mai vorbeasca din cauza de depresie: capitalism, moarte sau nebunie. 

“Ok Computer” este ruperea Radiohead de valul brit-pop, din care a facut parte alaturi de Oasis sau Blur, un curent care a incercat sa reinterpreteze rock’n’roll-ul anilor ‘60 si sa-l aduca inapoi, cantat modern.

Numai ca Radiohead nu este trupa care sa se uite in urma, iar “OK Computer” conteaza atat de mult si astazi nu numai pentru ca este avangarda, ci si pentru ca a creat o generatie de ascultatori de muzici profund cinica si lovita de o paranoia sanatoasa, pentru care le ramanem profund recunoscatori.

Pe 23 Iunie 2017 apare “OKNOTOK”, albumul aniversar de 20 de ani de la lansarea “OK Computer”, care va include albumul initial, plus alte trei melodii noi. Una este “I Promise”, pentru care ne-au facut si videoclip.

PS: Ca sa nu ramaneti cu impresia ca am inventat povestioare, declaratiile membrilor Radiohead despre cum au facut albumul sunt de gasit aici: An Oral History Of Radiohead’s ‘OK Computer’.

 

Dream Theater – Images and Words – recenzie album


De ce este mare “Images and Words”? Nu ca Dream Theater ar fi inventat apa calda, insa cu “Images and Words” a reusit sa impuna un standard la care s-a raportat toata lumea de atunci incoace. 

Dream Theater - Images and Words 1992

Dream Theater – Images and Words 1992

Daca “Achilles Last Stand”, piesa Led Zeppelin de pe “Presence”, “In-A-Gadda-Da-Vida” a grupului Iron Butterfly, “In The Court Of The Crimson King” – King Crimson sau “Rage For Order” – Queensrÿche au jucat un rol in inventarea si dezvoltarea metalului progresiv, genul nu ar fi existat asa cum il stim astazi fara Dream Theater

Formata in 1985, Dream Theater avea sa devina odata cu “Images and Words” (foto: contul oficial de Facebook) una dintre cele mai influente trupe ale genului, din ultimii 25 de ani. Discul face anii astia pe 7 Iulie si este primul cu vocalul James LaBrie.

Cred ca si cei care nu reusesc sa asculte genul asta de muzica recunosc piesa de inceput, “Pull Me Under”. A ramas, probabil, cel mai cunoscut hit la lor, cu rezervele de rigoare, pentru ca nu vorbim de genul de album care genereaza hituri de radio. Scrisa de claparul Kevin Moore, cu versuri filosofice despre viata si moarte si citat din Hamletul lui Shakespeare, “Pull Me Under” a fost lansat ca single, in ciuda celor peste opt minute, si a atins punctul culminant la # 10 in Billboard Mainstream Rock Chart. Atat s-a putut, ce sa facem!

“Another Day”, scrisa de John Petrucci pentru tatal sau, a fost descrisa ca “prog metal meets Kenny G” si este traditionala balada care, alaturi de “Surrounded” si “Wait For Sleep”, arata, fara dubii, abilitatile vocale ale lui LaBrie. 

Desi fiecare piesa este vitala pentru succesul acestui album, parerea fanilor Dream Theater pe care ii cunosc eu este ca “Metropolis Part 1” si “Under A Glass Moon” sunt cele mai importante ale “Images and Words”. Mie mi se pare ca, daca pe album ar fi fost numai “Metropolis, Pt. 1: The Miracle and the Sleeper”, ar fi fost suficient, iar discul ar fi fost ca succes si influenta la fel de mare. Este un fel de carne a albumului, iar aici este si inceputul pentru albumul “Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory” de mai tarziu.

“Metropolis Pt. 1: The Miracle and the Sleeper”, spunea chitaristul John Petrucci, nu trebuia niciodata sa fie dezvoltata si, initial, a fost gandita sa spuna o poveste lagata de personajele din mitologia romana, Romulus si Remus. O spune, intr-un final, pe cea a unui triunghi amoros.

Preambulul melodiei de inchidere este “Wait for Sleep”, o piesa sensibila, numai pian si voce, si in care apar idei care vor fi reluate si perfectionate in urmatorul album, “Awake”. Si tot Kevin Moore a scris-o, ca un fel de intro al uimitoarei “Learning To Live”, probabil cea mai intunecata si mai profunda piesa de pe album. Versurile au fost inspirate de epidemia de SIDA si in turneul pentru promovarea discului “Octavarium” au cantat-o intr-o varianta live speciala, cu aproape de doua ori mai lunga.

Adevarul este ca ani de zile am ocolit trupe precum Dream Theater si altele pentru reputatia “virtuozitatilor” care le-au precedat. Ma asteptam la o aglomerare de solo-uri de chitara, obositoare si inutila. Si m-am inselat. Dream Theater demonstreaza perfect pe acest album modul in care poti realiza o muzica foarte elaborata, bogata in nuante, care iese din masurătorile conventionale si repetitive si face ca muzica sa curga foarte lin.

De-abia astept sa ascult albumul asta live! Un preview, mai jos:

Depeche Mode – Spirit – recenzie album


Depeche Mode a imbatranit. Muzica nu mai e la fel de spectaculoasa, melodiile nu mai sunt la fel de zgomotoase ca pe vremea lui “Songs Of Faith And Devotion”, schimbarile de ritm si sound nu mai sunt la fel de dese.

Depeche Mode Spirit album 2017

S-au dus vremurile cand Dave Gahan spunea ca datorita lui s-a nascut grunge-ul, insa, chiar daca nu mai vine cu declaratii incarcate de heroina, vocea i-a ramas aceeasi. Iar Martin Gore, cred ca cel mai prolific compozitor al generatiei sale, ca doar de asta si-a numit Deftones albumul dupa el, a ramas acelasi tocilar al sintetizatoarelor.

Partea buna cu trupa asta este ca dupa un secol de cand a inceput sa faca muzica nu incearca cu orice pret sa ramana up-to-date. Ok, muzica nu mai e la fel de creativa, insa ceea ce este de remarcat la acest album este mesajul lui.

“Spirit” (foto coperta: contul oficial de Facebook) se deschide cu “Going Backwards”, asta ca sa nu ne mai facem iluzii despre progres si cu versuri de genul “we have not evolved, we have no respect, we have lost control” si se incheie cu “Fail”. Direct si agresiv.

De pe “Spirit” mi-au placut “Scum”, “Poorman”, “So Much Love”, Where’s the Revolution”, nervozitatea si toate melodiile politice care-i dau coeziune albumului si un scop. Nu este vorba de un album despre politica, ci, mai degraba, despre umanitate si despre niste vremuri de oameni plecati cu nervii capului.

Cu ce ar trebui sa contrabalansam? Cu spirit. Pe de alta parte, unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!


PS: Daca nu sunteti fani Depeche Mode, puteti deveni mergand la concertele lor. Depeche Mode concerteaza la Cluj Napoca in Iulie 2017.

Blackfield V (Steven Wilson si Aviv Geffen) – recenzie album


Un prieten a postat zilele trecute pe Facebook: “Bob are 5 albume Porcupine Tree. Mai cumpara 2. Ce are Bob acum? Depresie”. Steven Wilson a facut parte din Porcupine Tree, asta ca sa stiti la ce dati click.

Blackfield - Blackfield V 2017 album

Blackfield V

Normal ca am dat play la noul album Blackfield, doar stiti ca nu-l scap din ochi pe Steven Wilson!

Si, de altfel, nici nu e greu de urmarit pentru ca in lumea prog-rock-ului este peste tot: lucreaza ca producator pentru Opeth si Anathema si la remastering-ul King Crimson, Yes si Jethro Tull. Iar acum compune jumatatate-jumatate in Blackfield, ba chiar il ingroapa intr-un fel pe colegul de trupa, Aviv Geffen, pentru ca multe dintre piese suna ca si cum ar fi albumul sau solo.

Inclinatia lui Steven Wilson spre melodios, orice ar canta, se vede pe intregul album. Incercati, de exemplu, “We’ll Never Be Apart”, care aduce a REM in perioada timpurie sau “Family Man”, foarte frumosul prim-single. Mai este si “Lately”, mult mai pop decat toate celelalte melodii si care cam sare in ochi,Lonely Soul” cu o infuzie de trip-hop si muzica electronica sau Life is an Ocean”, in stilul Pink Floyd (acum stau sa ma intreb daca Wilson nu s-o fi saturat sa tot fie comparat cu Pink Floyd).

“From 44 to 48” inchide albumul, iar prima oara cand am ascultat-o m-am intrebat daca nu este cumva o melodie autobiografica a lui Wilson. Este, normal: From 44 To 48 is a song about growing older and letting go of dreams.” (sursa: teamrock.com). Si la fel ca atat de multe altele din piesele sale, suna atat de familiar, ca parca a mai fost scrisa o data.

Albumul este la fel de dinamic si modern, asa cum te-ai astepta, daca ai ascultat recentele proiecte ale lui Wilson. E o gura de oxigen si este un album optimist, in ciuda glumei adevarate a prietenului de pe Facebook. 

PS: Sticluta de pe coperta albumului “V” este o reinterpretare a sticlutei de pe primul album Blackfield (2004), reinterpretata cu tema noului disc: oceanul.

10 albume mari care fac 25 de ani in 2016


In fine, reusesc si eu sa public articolul asta scris inca de asta toamna. Inca suntem in 2016, deci “Nevermind” – Nirvana, “Metallica” – Metallica , “Innuendo” – Queen sau “Use Your Illusion I and II” – GNR implinesc 25 de ani. Chiar, au trecut 25 de ani?

Dupa enumerarea de albume de mai jos, 1991 pare cel mai bun an pentru muzica. Sunt sigura ca au mai fost si altii la fel de spectaculosi, insa astazi serbam 10 albume care au schimbat muzica rock, fiecare in felul lui, aparute in 1991.

Nu este un top, este doar o aducere aminte a zece mari albume.

1. Nirvana – Nevermind

Nirvana Nevermind 1991

Nirvana Nevermind 1991

De albumul Nirvana din 1991 v-am mai scris in ziua in care l-am sarbatorit.

In plus fata de ce am amintit acolo, as mai avea de spus ca “Nevermind” a sintetizat in esenta muzica a zeci de trupe underground care au fost ignorate de publicul larg de rock ani de zile. Sau, asa cum spunea Maynard James Keenan recent, succesul Nirvana s-a datorat si timing-ului.

Ne pare rau Faith No More, The Stooges sau Pixies, n-ati avut noroc!

2. Pearl Jam – Ten

In continuare, mi se pare cel mai bun album al lor, dar “Ten” nu este un oricare album, ci unul de debut pentru una dintre trupele care aveau sa faca parte din Seattle’s Big Four (Nirvana, Soundgarden, Alice in Chains si Pearl Jam).

Este vorba de miscarea iscata ca protest impotriva hair-metalului, cu Warrant, Europe, White Lion, Great White drept reprezentanti, dar si o multime de alte trupe cu o muzica foarte sterila, grupuri care au luat nastere la sfarsitul anilor ’80 si care au facut mai apoi pui.

Pe 27 august 1991, Epic a lansat albumul “Ten”, numit astfel dupa fostul nume al trupei, luat dupa nr. de la tricou al jucatorului din NBA Mookie Blaylock.

“Ten” a reusit sa ajunga abia peste 1 an de la lansare pe locul al 2-lea Billboard 200, dar a devenit intre timp nu numai un album rock foarte bine vandut, ci si unul foarte influent. Daca va spun ca “Ten” a aparut inainte ca termenul “grunge” sa intre in vocabularul popular, va dati seama cam cat de influent a fost.

3. Ozzy Osbourne – No More Tears

“No More Tears” este unul dintre cele mai de succes albume din cariera solo a lui Ozzy. La vremea respectiva, Ozzy se lupta cu alcoolismul si chiar declara ca atunci cand a compus melodia de titlu era complet beat si-atunci a venit cu acel riff, care-a prins. Pe parcursul inregistrarii discului s-a hotarat sa se lase de baut, iar intregul album a devenit o munca foarte grea si chinuitoare pentru el. Atat de greu, incat a hotarat sa se retraga din muzica odata ce termina promovarea prin turneu. S-a razgandit si intre timp s-a mai dezmeticit, declarand ca este unul dintre albumele lui solo preferate.

“No More Tears”, care a beneficiat de contributia chitaristului Zakk Wylde si patru cantece scrise alaturi de solistul Motorhead, Lemmy, a fost lansat pe 17 septembrie 1991 si a ajuns in topurile mainstream.

Dar cred ca cel mai important lucru pe care l-a realizat acest album a fost sa-l aduca pe Ozzy in muzica anilor ‘90 si sa sune excelent si dupa 25 de ani.

4. U2 – Achtung Baby

In 1991, cei de la U2 erau deja superstaruri, asta datorita anilor ‘80 si a albumelor cu un sound foarte fresh de atunci.

Cu “Achtung Baby” cred ca au vrut mai mult sa schimbe tot ce au construit pana atunci, iar acum, daca ne uitam in urma, intelegem de ce, prin prisma a ceea ce au ajuns. Pentru mine, “Achtung Baby” e albumul cu care U2 a cotit-o catre un sound mult mai comercial si ultimul mare album al lor. Stiu ca pentru multi U2 sunt niste zei, insa Achtung Baby este ultimul disc pe care chiar au avut chef sa cante si inca au mai avut lucruri de spus.
Suna inca bine, sa stiti!

5. Genesis – I Can’t Dance

“I Can’t Dance” a fost lansat la finalul anului 1991 si a devenit apoi cel mai bine vandut album al grupului Genesis. Este ultimul album cu Phil Collins, plecat oficial din Genesis in 1996.

Albumul s-a materializat in vanzari de zeci de milioane, turnee care au umplut stadioane si o multime de hituri care au beneficiat si de videoclipuri facute cu umor. Genesis a fost o masina foarte buna de marketing la inceputul anilor ’90 (sponsorizata de Volkswagen, de altfel).

6. REM – Out of Time

Cea mai mare mostenire muzicala a anului 1991 ramane faptul ca rockul alternativ a fost descoperit unui public foarte larg. Si cred ca REM este trupa care a facut primul si cel mai important pas in acest sens.

Pe langa albume constant bune, REM a fost trupa care a deschis drumul ca trupele de alternativ sa concerteze la festivalurile mari. O intreaga generatie de tineri ale carei gusturi nu erau bagate in seama s-a trezit cu trupele favorite iesite din underground, direct pe MTV.

“Out of Time” a insemnat o schimbare pentru REM nu numai din punctul de vedere al modului cum compuneau, acum facand melodii mai mult pentru instrumente reci, spre deosebire de compozitiile anterioare, ci si din punct de vedere liric. Michael Stipe era recunoscut pentru versurile sale cu conotatii politice sau pentru activismul sau, insa pe discul din ’91 subiectele abordate au fost din cele cu care rezoneaza toata lumea: de exemplu, “Losing My Religion” este despre o dragoste neimpartasita.

“Out of Time”, cu “Losing My Religion”, “Radio Song” sau “Near Wild Heaven”, ramane un album foarte frumos si acum, spre deosebire de multe altele ale epocii, care par prafuite.

7. Red Hot Chili Peppers – Blood Sugar Sex Magik

Nu ar fi “Blood Sugar Sex Magik” singurul exemplu ca odata cu succesul nu toate lucrurile sunt asa cum te-ai asteptat: Kurt Cobain a fost coplesit de succesul pe care si l-a dorit, Amy Winehouse nu a stiut cum sa managerieze o celebritate care apoi a sufocat-o, iar chitaristul RHCP, John Frusciante, a plecat din trupa, neimpacandu-se cu popularitatea imensa a albumului. Nu degeaba aduc aminte de el, pentru ca pentru multi RHCP are doua mari ere: Frusciante si post-Frusciante.

Primul album RHCP pentru noul lor label, Warner Bros., si primul cu producatorul Rick Rubin (inca producator de top in SUA), “Blood Sugar Sex Magik” a dat patru hit-uri majore si a continuat sa vanda foarte bine pana astazi. Ca si in cazul REM de mai sus, temele au fost un pic schimbate in unele pentru un public mai larg, iar “Blood Sugar Sex Magik” a facut ca Red Hot Chili Peppers sa devina mai mult decat trupa cu cei patru tipi galagiosi cu sosete in loc de chiloti.

8. Metallica – Metallica (The Black Album)

Nu stiu daca mai este ceva de spus despre albumul asta, pe bune acum! Stiu ca multi spun ca este albumul cu care toti cocalarii au inceput sa fie brusc metalisti si, da, chiar este albumul cu care Metallica a dat primul semnal de despartire partiala de thrash si castigarea unei audiente mainstream. Cu riscul de a pierde fani ale albumelor de inceput, Metallica a venit cu un album produs foarte atent, plin de imnuri si, mai ales, balade.

Sa nu uitam nici contextul in care Metallica a venit cu acest album: la inceput de ani ‘90 vorbeam mai degraba de un declin al metalului, nu atat de pronuntat in 1991, poate, dar foarte vizibil din 1993 incolo.

Oricum ar fi, cred ca scopul Metallica a fost atins la acel moment: discul a petrecut 307 saptamani in topul american al vanzarilor de albume, fiind pe locul al treilea dupa “The Dark Side of the Moon” – Pink Floyd si “Tapestry” – Carole King. Asta e mainstream!

Ca sa vedeti cam care este diferenta de vanzari dintre acest album si celelalte albume ale lor, aveti aici o statistica.

9. Guns N’ Roses – Use Your Illusion I & II

La momentul 1991, Guns N’ Roses era una dintre acele trupe care primeau toata atentia.  Lansarea albumului/ albumelor a insemnat un eveniment pentru fanii GNR, iar despre isteria creata la momentul respectiv a scris NY Times.

Titlul albumului l-am scris ca pe caseta mea poloneza, cumparata din Piata Romana, insa la momentul Septembrie 1991, “Use Your Illusion” nu a fost lansat ca dublu-album, ci doua discuri separate, dar cu aceeasi coperta. A fost unul dintre multele momente de aroganta. Ambele albume au ajuns pe primele doua pozitii ale topului american, cu vanzari colosale fiecare. Dar “Use Your Illusion” a insemnat si albumul pe care apoi nici Axl Rose, nici Slash n-au mai reusit sa-l ajunga din urma, orice au facut. Bine ca s-au impacat!

10. Queen – Innuendo

“Innuendo” fusese programat pentru lansare la Craciunul din 1990, dar cum Freddie Mercury avea probleme de sanatate din ce in ce mai grave, pana la urma a fost amanat pentru 1991.

Pentru fanii Queen, “Innuendo” a fost la vremea respectiva un fel de intoarcere la radacini, cu compozitii mai complexe, grandioase chiar (pe melodia de titlu) decat cele de pe discurile de final de ani ‘80.

De vanzari nu va spun pentru ca stiti ce a urmat dupa moartea lui Freddie Mercury. De altfel, motivul pentru care nu a vrut sa anunte boala de care suferea de la sfarsitul anilor ‘80 a fost: “I don’t want people buying our fucking records out of sympathy”, dupa cum povestea multi ani mai tarziu Brian May.

Si nu, nu Freddie Mercury a scris “The Show Must Gon On”, ci Brian May.

Impresii despre Radiohead si “A Moon Shaped Pool”


Sa ne ascutim lamele si sa dam din nou play la noul album Radiohead.

Radiohead A Moon Shaped Pool 2016

Radiohead A Moon Shaped Pool 2016

Primul single care anunta “A Moon Shaped Pool” a aparut surprinzator intr-o seara, fara niciun avertisment anterior. Nu e prima data cand lanseaza chiar albume astfel, ba chiar pot spune ca de la “In Rainbows” incoace, aceste lansari-surpriza au devenit o obisnuinta.

In 2007, la “In Rainbows”, i-au anuntat pe toti cei care erau inscrisi pe site-ul lor ca au o perioada de 10 zile in care sa descarce albumul si sa ofere cati bani considera ei ca face. Mai tarziu, la “King Of Limbs” din 2011, perioada a fost si mai mica, insa, dupa declaratiile managerului, monetizarea mult mai buna, cu toate ca discul “King Of Limbs” este mai slab decat precedentul. Asa zice toata lumea, asa cred si eu.

Nu stiu daca mai exista o trupa rock care sa reuseasca sa lanseze un album fara niciun fel de publicitate si promovare anterioare si totusi sa aiba vanzari foarte bune. Metoda a fost cu succes repetata de Beyonce, de exemplu sau Kanye West, insa in cazul lor prezenta in mass-media este una constanta.

Pentru ca Radiohead, intre albume, sunt aproape disparuti pentru ani de zile.

Atunci cand Radiohead au reaparut din exilul auto-impus au venit cu un nou single, ”Burn the Witch”, cea mai frumoasa melodie de la “In Rainbows” incoace, ultimul mare album Radiohead. Si nu e singura frumoasa. Incercati si “Decks Dark”, “The Numbers” sau “Present Tense”.

De fapt, incercati tot albumul pentru ca nu s-au concentrat niciodata pe single-uri, ci pe album, ca intreg.

Ca o prima impresie, “A Moon Shaped Pool” este atat de trist si personal, ca aproape te simti in plus ascultandu-l. Sunt evidente trimiterile catre viata personala a lui Thom Yorke, trecut recent printr-un divort. Nu ca in timpul casniciei ar fi debordat de veselie in muzica pe care o facea. De fapt, asa e omul.

Si tot ca o prima si ultima impresie: albumul este extraordinar de frumos!

Inchiderea albumului este “True Love Waits”, melodie care si-a gasit intr-un final un loc pe un album de studio.  Pe piesa este si celebrul vers “I’m not living I’m just killing time”, atat de celebru ca l-am vazut pus si in gura lui John Lennon, pe Facebook. Astept sa-i fie atribuit si lui Octavian Paler, asa va deveni cu adevarat celebru.