Tremonti – A Dying Machine – recenzie album


Dintre cei doi Alter Bridge care au lansat albume in acest an, Myles Kennedy si Mark Tremonti, il aleg pe cel din urma pentru ca a nimerit cel mai bun album al lui de pana acum. “A Dying Machine” este primul lui album de hard, cu cateva momente de metal. Chitara ramane insa semnatura lui. Nu e nicio scapare!

Tremonti A Dying Machine album 2018

Tremonti A Dying Machine album 2018

Imi place de Tremonti ca are grija sa nu se repete (prea mult), iar asta inseamna ca nu trebuie sa va asteptati la metalele pe care le-a incercat in toate formele pe albumele anterioare, ci la un sound mai variat.

Dupa patru albume, grupul lui Tremonti vine de data aceasta cu un album conceptual  (foto cover: Facebookul lor), care vorbeste de razboiul dintre oameni și cyborgi (cu un bonus, un roman care urmeaza sa fie lansat).

Sunt insa si momente in care Tremonti isi aduce aminte ca e fan thrash, cum este piesa de titlu, “A Dying Machine”, “Throw Them to the Lions”, “Bringer of War” sau “Take You With Me”, unde nu se poate abtine sa nu-si incordeze muschii.

Dar, in mare, “A Dying Machine” este un album mult mai melodios, cu un accent mai mare pe partea lirica si pe performante vocale ale lui Mark Tremonti. Din punct de vedere muzical, hook-ul principal este atmosfera incarcata emotional, fara a deveni prea sentimentala (“The First the Last”, “Trust”, “As the Silence Becomes Me”).

Chiar daca ii gasesc defectul ca este cam lung, “A Dying Machine” este un album foarte placut pe care Mark Tremonti isi arata calibrul. 

Advertisements

Moby – Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt – recenzie album


Fiind unul dintre artistii surprinzatori ai muzicii alternative si electronice din ultimele decenii, este intotdeauna un eveniment cand Moby lanseaza un album. Iar Moby este genul de artist care si-a petrecut ultimii 20 de ani facand totul dupa cum i-a dorit sufletelul. De la homeless la inceputul anilor ‘90, la succesul din 1995, odata cu “Everything Is Wrong”, Moby a schimbat apoi totul cu 180 de grade, lansand “Animal Rights” si trecand cu o usurinta incredibila pentru acele vremuri la un punk electronic. Dupa care a mai pregatit o supriza, albumul plin de hituri, “Play”. Schimbarea constanta in sound este felul lui si este foarte bine ca Moby este dispus sa-si asume riscuri, fie ele si confuze, ca in cazul “Animal Rights”.

Moby - Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt 2018

Moby – Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt 2018

Surprinzator, din nou, insa “Everything Was Beautiful, And Nothing Hurt” (foto: Facebookul lui) este mai mult o colectie clasica. Este genul de album care te tine intr-un fel captiv: nefiind extraordinar, totusi nu il opresti la jumatate.

Este o intoarcere la soul (“Falling Rain and Light”), trip-hop (“The Middle is Gone”) si gospel (“This Wild Darkness”), dar si o reconfirmare a faptului ca Moby poate scrie piese dance ca nimeni altul (“The Waste Of Suns”).

“Like a Motherless Child”, cu Raquel Rodriguez pe voce, este un cover a unei piese numite la fel si care isi are originea in cantecele sclavilor din America de Sud. Nimic vesel, asadar, si nici prea optimist.

“The Tired and the Hurt” si “Welcome to Hard Times” sunt piese superbe, melodice care rezuma frumos starea de dezamagire si disperare a pustietatii apocaliptice pe care ne-o zugraveste Moby. Iar “The Last of Goodbyes” este cantecul de despartire al oamenilor de Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, Apocalipsa usoara, ca o elegie pentru ea am gasit. 

U2 – Songs of Experience – recenzie album


Ca un fan U2 ce-am fost in adolescenta, i-am urmarit din inertie chiar si cand n-am mai inteles ce canta. Si de la “All That You Can’t Leave Behind” incoace, cu greu m-am mai impacat cu trupa asta.

U2 Songs of Experience album 2017

U2 Songs of Experience album 2017

Albumul se deschide cu o oribilitate pe nume “Love Is All We Have Left” cu o voce a lui Bono infestata cu “efectul Cher”. In ce an suntem, noi, ăștialalți?

Macar “You’re the Best Thing About Me”, “The Blackout”, “Red Flag Day”, ultima care aminteste de “War”, cu aluziile la refugiati si politica din ziua de azi, nu suna la fel de rau. Hai, cu ingaduinta, nici “Ordinary Love”.

Pe “The Little Things That Give You Away” se aude chiar si The Edge! Aceasta din urma, cu crescendo-ul din vremea “The Joshua Tree”, mi-a placut cel mai mult.

“Songs of Experience” (foto: Facebookul lor) este, intr-un fel, o continuare a lui “Songs of Innocence”. Este mediocru, repetitiv si foarte lung, incercand prea mult sa le faca pe plac fanilor care se asteapta la o revenire in fire.

Albumul suna cam cum erau fetele B de pe vremea cu “Achtung Baby”. In ceea ce priveste succesul, sunt sigura ca-l va avea, pentru ca vinde brandul, in locul muzicii, insa cautarile pentru relevanta pierduta a U2 continua.

Marilyn Manson – Heaven Upside Down – recenzie album


Orice face Marilyn Manson sa-si recapete gloria trecuta, merge. De exemplu, din 10 melodii, 6 au atentionare de versuri explicite.  

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

In plus, ne-a povestit ca s-a impacat si cu Trent Reznor. Dar mai interesant ar fi de ce s-au certat: pentru ca Trent Reznor l-a acuzat ca se preface ca ar fi beat, in timp ce toata lumea era deja praf. Este totusi o acuzatie grava, nu e de mirare ca au stat certati atatia ani.

Daca tot suntem la subiect, single-ul pe care ni l-a dat cu ceva luni in urma, “WE KNOW WHERE YOU FUCKING LIVE”, aduce a Nine Inch Nails. Revelation #12” e o deschidere senzationala de album, cum, de altfel are mereu Manson pe discurile lui.

Mi-au mai placut Tattooed In Reverse”, “Threats Of Romance” si “KILL4ME”. Ultima dintre ele este despre urmarire masacrului de la Liceul Columbine din Colorado, din 1999, si despre relatarile gresite ale presei ca atacatorii ar fi fost fani ai lui Manson, lucru, care spune el, i-a adus declinul. De fapt, este un protest impotriva gasirii unui tap ispasitor pentru ca asta s-a intamplat cu el la momentul respectiv.

“Saturnalia” cred ca ar trebui sa aiba o mentiune speciala pentru ca l-am auzit si eu usor confuz si vulnerabil pe Marilyn Manson. Exista si un motiv: este inspirata de moartea tatalui sau.

“Heaven Upside Down” (foto: contul oficial de Facebookeste foarte intens, concentrat, si pentru ca nu s-a lungit mai mult de zece melodii, care aduce aminte de perioada lui de glorie pentru care il iubeste toata lumea. Distors, chitare grele, versuri sado-masochiste (avem o imagine de aparat), elemente electronice si un accent mai mare asupra industrialului mai vechi.

“Heaven Upside Down” vine si ca o reflectie asupra binelui si raului. Cred ca reuseste sa descrie iadul pentru toti.

Vineri, 13 si albumul 13 pentru Beck: Colors – recenzie album


Cu Beck nu poti fi niciodata sigur de nimic. “Loser”, un cantec care definea o generatie in 1994, nu a dus la nimic. Adica nu a continuat in acelasi stil, cu toate ca orice artist care a avut succesul lui “Loser”, exact asta ar fi facut. Dar Beck, pasionat de arta si cu tata dirijor de muzica clasica, a pus single-ul “Loser” pe albumul “Mellow Gold”, care e o combinatie de mai multe stiluri care nu se prea purta in talibanismul ascultatorilor de muzica din anii ‘90. Si care a ingropat directia pe care ar fi putut porni cu “Loser”.

Beck Colors album 2017

Beck Colors album 2017

Dupa acelasi template si-a continuat cariera de cameleon.

Ati ascultat “Morning Phase”, precedentul disc Beck? Daca da, veti sti ca “Colors” este exact pe dos.

Albumul “Colors” (coperta: contul de Facebook) nu este chiar un album, e mai degraba o colectie cu melodii. Unele bune, cum e super-single-ul “Dreams”, care si-a gasit acum un album, No Distraction”, “Dear Life” sau “I’m So Free”, altele mai putin reusite, cum ar fi “Wow”, din care n-am inteles nimic, dar este oricum un disc de pop foarte relaxant.

Are logoree, are multa energie pozitiva, asa ca daca cautati sa va mai inveseliti, apucati-va sa-l ascultati. Ar fi mers cred, mai mult primavara, pentru tonul optimist, dar poate ca e un antidot bun pentru depresia de octombrie. Sunati-ma daca gasiti un altul la fel de eficient.

Foo Fighters – Concrete And Gold – recenzie album


Un album bun nu mai are acum acelasi impact pe care l-a avut “Nevermind” al grupului Nirvana, pe vremea cand Dave Grohl era un copil razgaiat. Nu va mai avea acelasi impact, nu va salva rock & roll-ul de toate porcariile pop supra-produse si supra-apreciate, cu toate ca sunt multi care ar vrea sa vada asta.

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

La o prima ascultare, “Concrete And Gold” (foto: cont Facebook) e acel fel de album bun, nefiind unul inovator. Foo Fighters nu iese cu el din sfera familiara: un mix de classic rock si grunge-ul post Nirvana. Ironia face ca un fost membru Nirvana, trupa care a pus o bomba la temelia rockului, sa fie in acest moment cel care devine clasic cu trupa lui. Cel care a fost odata avantgardist este acum mostenitorul respectuos al traditiei rockului. Ce-mi place lumea asta!

“Run”, primul single, cu inceputul din The Beatles – “Dear Prudence” pastreaza insa disperarea grunge-ului. Inluente The Beatles sunt de gasit pe intregul album: ascultati numai Happy Ever After (Zero Hour)”, iar de “Sunday Rain”, cu Paul McCartney la baterie (si bateristul Foo, Taylor Hawkins ca voce principala), nu cred ca trebuie sa va mai amintesc.

“The Sky Is a Neighborhood” e in playlistul meu zilnic, cu toate ca nu mi se pare o piesa clasica Foo. Are un aer mai sumbru si mai serios. Daca vreti clasic Foo Fighters, aveti “The Line” sau daca va e dor de psihedelicul clasic, aveti “Concrete and Gold”. Asta, ultima, mi-a pus capac, nu ma asteptat sa inchida astfel albumul.

“Concrete and Gold” e titlul corect pentru acest album: solid, pe bazele clasice ale hard rockului, dar cu un sound variat si modern. Pe cuvant ca nu inteleg cum altii nu reusesc ceea ce pare atat de simplu si natural pentru Foo Fighters.

Anathema – The Optimist – recenzie album


Anathema nu s-a ferit niciodata de schimbari de stil, ceea ce nu e pentru oricine. Cu “The Optimist” continua linia ultimului album si ii prinde mai bine decat atunci.

Anathema The Optimist album 2017

Anathema The Optimist album 2017

Cei care cred ca rockul progresiv inseamna progresul anilor ’70, n-ar mai trebui sa treaca prin Anathema. Cu toate ca ar fi bine pentru ca trupa britanica reuseste sa cante un rock progresiv combinat cu muzica elecronica, ambientala sau pop. Pentru ca suntem in 2017.

Doua referinte mari sunt pentru ultimele doua albume Anathema: Radiohead si Steven Wilson. Influente ale ambilor artisti le veti regasi si pe Distant Satellites”, discul din 2014 si pe “The Optimist” (foto: contul oficial de Facebook).

Bine si o bucata pink-floyd-iana pe piesa de inceput a “The Optimist”: 32.63N 117.14W”. (pe Google Earth acestea sunt coordonatele unei plaje din San Diego, cel mai probabil, locul unde a fost facuta fotografia copertei albumului din 2001, “A Fine Day to Exit” si ultimul loc in care “optimistul” a fost vazut).

Legatura dintre cele doua albume nu este intamplatoare, pentru ca noul disc Anathema a pornit de la ideea “ce s-a intamplat cu tipul de pe coperta albumului din 2001, ““A Fine Day to Exit”?”.

Albumul in sine este povestea inversa, eroul fiind un om care se confrunta cu dezorientarea si depresia, pe parcursul discului “optimistul” dand fata in fata cu cele mai profunde temeri si dorințe. E mai complicat de explicat conceptul, de inteles il veti intelege imediat ce veti da play.

Stilistic, “The Optimist” este podul perfect intre soundul metal/ gothic din perioada “Judgement” (1999) si cel modern, mai linistit de la “Distant Satellites” (2014) incoace.

“The Optimist” este un album foarte frumos care cuprinde toate conotatiile termenului “rock”: este melodic, este rapid, porneste din inima, este ambiental, este sumbru, dar, cel mai important, este incontestabil Anatema. De-abia astept sa-i vad live toamna asta.