Marilyn Manson – Heaven Upside Down – recenzie album


Orice face Marilyn Manson sa-si recapete gloria trecuta, merge. De exemplu, din 10 melodii, 6 au atentionare de versuri explicite.  

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

Marilyn Manson Heaven Upside Down album 2017

In plus, ne-a povestit ca s-a impacat si cu Trent Reznor. Dar mai interesant ar fi de ce s-au certat: pentru ca Trent Reznor l-a acuzat ca se preface ca ar fi beat, in timp ce toata lumea era deja praf. Este totusi o acuzatie grava, nu e de mirare ca au stat certati atatia ani.

Daca tot suntem la subiect, single-ul pe care ni l-a dat cu ceva luni in urma, “WE KNOW WHERE YOU FUCKING LIVE”, aduce a Nine Inch Nails. Revelation #12” e o deschidere senzationala de album, cum, de altfel are mereu Manson pe discurile lui.

Mi-au mai placut Tattooed In Reverse”, “Threats Of Romance” si “KILL4ME”. Ultima dintre ele este despre urmarire masacrului de la Liceul Columbine din Colorado, din 1999, si despre relatarile gresite ale presei ca atacatorii ar fi fost fani ai lui Manson, lucru, care spune el, i-a adus declinul. De fapt, este un protest impotriva gasirii unui tap ispasitor pentru ca asta s-a intamplat cu el la momentul respectiv.

“Saturnalia” cred ca ar trebui sa aiba o mentiune speciala pentru ca l-am auzit si eu usor confuz si vulnerabil pe Marilyn Manson. Exista si un motiv: este inspirata de moartea tatalui sau.

“Heaven Upside Down” (foto: contul oficial de Facebookeste foarte intens, concentrat, si pentru ca nu s-a lungit mai mult de zece melodii, care aduce aminte de perioada lui de glorie pentru care il iubeste toata lumea. Distors, chitare grele, versuri sado-masochiste (avem o imagine de aparat), elemente electronice si un accent mai mare asupra industrialului mai vechi.

“Heaven Upside Down” vine si ca o reflectie asupra binelui si raului. Cred ca reuseste sa descrie iadul pentru toti.

Advertisements

Vineri, 13 si albumul 13 pentru Beck: Colors – recenzie album


Cu Beck nu poti fi niciodata sigur de nimic. “Loser”, un cantec care definea o generatie in 1994, nu a dus la nimic. Adica nu a continuat in acelasi stil, cu toate ca orice artist care a avut succesul lui “Loser”, exact asta ar fi facut. Dar Beck, pasionat de arta si cu tata dirijor de muzica clasica, a pus single-ul “Loser” pe albumul “Mellow Gold”, care e o combinatie de mai multe stiluri care nu se prea purta in talibanismul ascultatorilor de muzica din anii ‘90. Si care a ingropat directia pe care ar fi putut porni cu “Loser”.

Beck Colors album 2017

Beck Colors album 2017

Dupa acelasi template si-a continuat cariera de cameleon.

Ati ascultat “Morning Phase”, precedentul disc Beck? Daca da, veti sti ca “Colors” este exact pe dos.

Albumul “Colors” (coperta: contul de Facebook) nu este chiar un album, e mai degraba o colectie cu melodii. Unele bune, cum e super-single-ul “Dreams”, care si-a gasit acum un album, No Distraction”, “Dear Life” sau “I’m So Free”, altele mai putin reusite, cum ar fi “Wow”, din care n-am inteles nimic, dar este oricum un disc de pop foarte relaxant.

Are logoree, are multa energie pozitiva, asa ca daca cautati sa va mai inveseliti, apucati-va sa-l ascultati. Ar fi mers cred, mai mult primavara, pentru tonul optimist, dar poate ca e un antidot bun pentru depresia de octombrie. Sunati-ma daca gasiti un altul la fel de eficient.

Foo Fighters – Concrete And Gold – recenzie album


Un album bun nu mai are acum acelasi impact pe care l-a avut “Nevermind” al grupului Nirvana, pe vremea cand Dave Grohl era un copil razgaiat. Nu va mai avea acelasi impact, nu va salva rock & roll-ul de toate porcariile pop supra-produse si supra-apreciate, cu toate ca sunt multi care ar vrea sa vada asta.

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

Foo Fighters Concrete And Gold album 2017

La o prima ascultare, “Concrete And Gold” (foto: cont Facebook) e acel fel de album bun, nefiind unul inovator. Foo Fighters nu iese cu el din sfera familiara: un mix de classic rock si grunge-ul post Nirvana. Ironia face ca un fost membru Nirvana, trupa care a pus o bomba la temelia rockului, sa fie in acest moment cel care devine clasic cu trupa lui. Cel care a fost odata avantgardist este acum mostenitorul respectuos al traditiei rockului. Ce-mi place lumea asta!

“Run”, primul single, cu inceputul din The Beatles – “Dear Prudence” pastreaza insa disperarea grunge-ului. Inluente The Beatles sunt de gasit pe intregul album: ascultati numai Happy Ever After (Zero Hour)”, iar de “Sunday Rain”, cu Paul McCartney la baterie (si bateristul Foo, Taylor Hawkins ca voce principala), nu cred ca trebuie sa va mai amintesc.

“The Sky Is a Neighborhood” e in playlistul meu zilnic, cu toate ca nu mi se pare o piesa clasica Foo. Are un aer mai sumbru si mai serios. Daca vreti clasic Foo Fighters, aveti “The Line” sau daca va e dor de psihedelicul clasic, aveti “Concrete and Gold”. Asta, ultima, mi-a pus capac, nu ma asteptat sa inchida astfel albumul.

“Concrete and Gold” e titlul corect pentru acest album: solid, pe bazele clasice ale hard rockului, dar cu un sound variat si modern. Pe cuvant ca nu inteleg cum altii nu reusesc ceea ce pare atat de simplu si natural pentru Foo Fighters.

Astazi apare unul dintre cele mai asteptate albume ale anului: Queens of the Stone Age – Villains


Iar eu de-abia-l astept, cu toate ca inca nu am terminat de ascultat albumul Queens of the Stone Age anterior, “…Like Clockwork”, atat de mult imi place! V-am spus motivele in 2013, aici.

Queens of the Stone Age Villians album 2017

Queens of the Stone Age Villians album 2017

Ceea ce stim pana acum despre noul Queens of the Stone Age (foto coperta: contul oficial de Facebook) este ca, dupa single-urile pe care ni le-au dat (“The Way You Used to Do” si “The Evil Has Landed”), pare mai vesel decat precedentul. Mai vesel, adica gen “Songs for the Deaf”.

Superstarul Mark Ronson (Amy Winehouse) este producatorul noului album, iar pana in Octombrie 2017, trupa concerteaza in SUA, alaturi de Royal Blood, dupa care vine si in Europa, spre finalul anului. Aveti aici un link catre un site de booking cu programarile, atat doar ca multe dintre ele sunt deja sold-out.

De ce a plecat Nick Oliveri din Queens of the Stone Age?

Josh Homme a dat de caurand un interviu pentru The Times in care a vorbit si de concedierea fostilor colegi din trupa, iar despre Nick Oliveri, pe care il numeste “cel mai bun prieten” a spus ca nu i-a acceptat comportamentul, fara sa dea mai multe amanunte (Oliveri a fost acuzat de violenta domestica, insa nu exista si dovezi cu care presa sa fi venit la momentul respectiv).

Josh Homme a spus ca de fapt te dai singur afara din Queens of the Stone Age, numai ca el este vocea. Si ca i-a spus-o in fata.

Lacrimosa lanseaza un nou album in 2017, “Testimonium”


Al 13-lea album din discografia Lacrimosa, “Testimonium”, are programata lansarea repede, pe 25 August si va fi unul inspirat de pierderile anului 2016. Avem si single nou, “Nach dem Sturm” (After the Storm).

Lacrimosa Testimonium 2017

Lacrimosa Testimonium 2017

Nu ma asteptam la anunt, foarte multe trupe anunta din timp un nou album pentru a avea si campanie de promovare. Oricum, timpul pentru un nou album de studio venea pentru ca anteriorul, “Hofnung”, a fost lansat in 2015 (v-am scris la vremea respectiva doua vorbe despre el aici).

Despre noul disc, Tilo Wolff spune pe site-ul oficial Lacrimosa ca nu este unul de coveruri (probabil ca au fost zvonuri pe tema asta), ci un recviem scris in memoria artistilor pe care i-am pierdut in 2016 .

Intr-o postare mai veche pe pagina de Facebook, Tilo Wolff a publicat o fotografie-colaj cu Leonard Cohen, David Bowie si Prince in care a explicat ca acesta (artistii) reprezinta motivul celui de-al 13-lea album Lacrimosa.

Nu ca ne asteptam la vreo veselie din partea lor, insa vom vedea cu ce vor veni dupa un album asa frumos cum a fost “Hofnung”.

Anathema – The Optimist – recenzie album


Anathema nu s-a ferit niciodata de schimbari de stil, ceea ce nu e pentru oricine. Cu “The Optimist” continua linia ultimului album si ii prinde mai bine decat atunci.

Anathema The Optimist album 2017

Anathema The Optimist album 2017

Cei care cred ca rockul progresiv inseamna progresul anilor ’70, n-ar mai trebui sa treaca prin Anathema. Cu toate ca ar fi bine pentru ca trupa britanica reuseste sa cante un rock progresiv combinat cu muzica elecronica, ambientala sau pop. Pentru ca suntem in 2017.

Doua referinte mari sunt pentru ultimele doua albume Anathema: Radiohead si Steven Wilson. Influente ale ambilor artisti le veti regasi si pe Distant Satellites”, discul din 2014 si pe “The Optimist” (foto: contul oficial de Facebook).

Bine si o bucata pink-floyd-iana pe piesa de inceput a “The Optimist”: 32.63N 117.14W”. (pe Google Earth acestea sunt coordonatele unei plaje din San Diego, cel mai probabil, locul unde a fost facuta fotografia copertei albumului din 2001, “A Fine Day to Exit” si ultimul loc in care “optimistul” a fost vazut).

Legatura dintre cele doua albume nu este intamplatoare, pentru ca noul disc Anathema a pornit de la ideea “ce s-a intamplat cu tipul de pe coperta albumului din 2001, ““A Fine Day to Exit”?”.

Albumul in sine este povestea inversa, eroul fiind un om care se confrunta cu dezorientarea si depresia, pe parcursul discului “optimistul” dand fata in fata cu cele mai profunde temeri si dorințe. E mai complicat de explicat conceptul, de inteles il veti intelege imediat ce veti da play.

Stilistic, “The Optimist” este podul perfect intre soundul metal/ gothic din perioada “Judgement” (1999) si cel modern, mai linistit de la “Distant Satellites” (2014) incoace.

“The Optimist” este un album foarte frumos care cuprinde toate conotatiile termenului “rock”: este melodic, este rapid, porneste din inima, este ambiental, este sumbru, dar, cel mai important, este incontestabil Anatema. De-abia astept sa-i vad live toamna asta.

Top 10 albume rock la mijlocul lui 2017


10. Body Count – Bloodlust

Baietii, s-a intors Body Count, dar ne-am intors si noi in anii ‘90 odata cu ei!

body count bloodlust album 2017

body count bloodlust album 2017

Si sunt tot agresivi, heavy si cool, iar aici mai au si ajutorul favoritilor rockerilor batrani: Dave Mustaine (Megadeth) pe “Civil War”, Max Cavalera (Soulfly si Cavalera Conspiracy) pe “All Love Is Lost”, iar Randy Blythe (Lamb Of God) pe “Walk With Me”.

In rest, e cu rock-rap, un fel de rock cantat de cineva cu mentalitate de rapper si cu mesaje pentru sustinerea puternica oamenilor de culoare, dar la nivel cam grosier. De altfel, Ice T isi incepe videoclipul primului single (vedeti mai jos) cu un discurs despre de ce este gresit sa le atragi atentia activistilor de culoare ca nu numai vietile negrilor conteaza, ci toate vietile. Pentru ca iei subiectul in deradere si nu asta este problema, spune Ice T.

Nu stiu, poate imi vine greu sa iau in serios discursul unei trupe al carei chitarist isi spune Juan of the Dead sau poate m-am uitat eu prea mult la episoadele din “Law & Order” in care juca si Ice T, dar cel mai bine ar fi sa ne concentram pe muzica.

Deci, e cu chitara multa.

9. Kassabian – For Crying Out Loud

Nu m-a pasionat noul album Kassabian. E un fel de reluare a unei idei mai vechi, cu care nu dai gres: melodii simple, usor de retinut, cu impact imediat. Chiar daca ma asteptam sa fie mai putin precauti, mai creativi si mai increzatori un pic in ei, daca albumul merita pentru “Ill Ray (The King)”, piesa de deschidere foarte energica si foarte pop, “Sixteen Blocks”, “Comeback Kid”, plus “All Through the Night”, alaturi de care ar trebui sa scriem “The Beatles-inimioara”.

Daca va place genul arena pop-rock, atunci puneti mana pe “For Crying Out Loud”.

8. Elbow – Little Fictions

Elbow Little Fiction 2017

Elbow Little Fiction 2017

Asa candoare nu mai gasesti decat la Travis in ziua de azi! Elbow (foto coperta: contul oficial de Facebook) este un grup de britanici draguti, politicosi, mici burghezi, care adora sa cante balade, mai ales cand sunt fericiti si se casatoresc. De fapt, anii astia le-au avut pe amandoua: sunt si fericiti, s-a casatorit si Guy Garvey. De aceea va rog, ascultati-i inainte de divort.

In special, recomandare pentru “Magnificent (She Says)”, foarte simpla si simfonica, dar nu sunt de lepadat niciGentle Storm” sau “Trust In The Sun” sau “Head For Supplies”. De fapt, incercati tot albumul, sa nu avem vorbe apoi.

7. Papa Roach – Crooked Teeth

Intotdeauna mi s-a parut ca Papa Roach este acel gen de trupa ingropata de propriul succes si intr-o eterna cautare dupa un nou “Last Resort”. Primul single de pe noul album mi-a si confirmat banuiala: “Help” este incercarea de a reedita succesul single-ului lor din 2000 sau macar de a scapa de complexul lui. “Help” ar fi putut cu usurinta sa fi facut parte din “Infest”, albumul din 2000.

In rest, albumul “Crooked Teeth” este plin de imnurile cu care ne-au obisnuit si mai este, de departe, cel mai aproape de ce-au fost, oferindu-le fanilor o portie egala a ambelor epoci: atunci si acum. Oricum, un progres fata de “F.E.A.R.”, din 2015.

6. You Me At Six – Night People

You Me At Six s-au mai linistit un pic. Poate s-au maturizat, poate e vorba doar de moda, dar albumele lor pastreaza intotdeauna tendintele pietei. “Night People” nu este chiar albumul la care ne-am astepta daca le ascultam discografia, insa cu siguranta este albumul de care aveau nevoie: melodios, cu riffuri minime, cu hituri si cu vanzari foarte bune (locul 1 la ei acasa, in UK). Poate producatorul discului lor si al Kings of Leon, Jacquire King, nu este chiar strain de acest succes.

Este foarte frumos albumul si de-abia astept sa-i vad la Sibiu, in concert, in acest an si sper sa-mi confirme ca sunt o trupa buna.

5. Incubus – 8

Nu-mi este deocamdata clar de ce trupa asta nu a prins la noi, dar mie imi place foarte mult. Sigur, nu le au in mod deosebit nici cu baladele, nici cu hiturile melodioase, iar in plus mai au si un chitarist care se baga in seama pe toate piesele si un vocal care vorbeste foarte mult.

Doar ca si ei au bubele lor in cap: “8” ar fi fost un album mult mai puternic daca l-ar fi facut mai concentrat. A fost prima impresie si, in continuare, am acelasi sentiment. Albumul e de ascultat pentru “Nimble Bastard”, “Glitterbomb”, “No Fun” si cele trei piese din final “Love In A Time Of Surveillance” (te salutam Tom Morello, care ai inspirat chitara aici), “Make No Sound In The Digital Forest” si “Throw Out The Map”, dintre care ultimele fac tot albumul. Cu restul melodiilor nu stiu ce e.

4. Frank Carter and the Rattlesnakes – Modern Ruin

Fost solist la Gallows si una dintre figurile definitorii ale punk-ului britanic, Frank Carter se indreaptă spre un teritoriu din ce in ce mai suprarealist si experimental odata cu al doilea album al lui alaturi de The Rattlesnakes.

Remarcabile “Snake Eyes”, “Lullaby”, “Vampires”, “Wild Flowers” si un big like pentru extraordinara muzica pe care o face Frank Carter! A fost unul dintre albumele cele mai solide de la inceput de an 2017 si una dintre surprizele cele mai placute.

3. Mastodon- Emperor of Sand

Undeva intre super-greul “Leviathan” din 2004 si “The Hunter” din 2011, Mastodon a devenit o trupa care si-a schimbat identitatea, dintr-una heavy care canta strict pentru fanii genului, intr-o trupa heavy care canta pentru toata lumea. O lectie pentru care a invatat-o si Gojira foarte bine.

De albumul cel nou Mastodon v-am mai scris si la scurt timp de la aparitie, iar acum, dupa si mai multe ascultari, imi place si mai mult decat atunci.

2. Roger Waters – Is This the Life We Really Want?

Nu ma pot opri din ascultat albumul Roger Waters, nu pentru ca ar fi albumul vietii lui, insa pur si simplu mi-a fost dor de el. Sigur, din punct de vedere creativ nu aduce nimic nou, din punctul de vedere al mesajului, foloseste un limbaj deja uzat de cativa ani. Nu stiu cum stati voi, dar eu deja incep sa fac alegii la cuvintele “refugiati”, “Trump”, “razboi”. E prea mult, prea des, prea degeaba.

Dar cam asta spune si Roger Waters in albumul lui, deloc optimist: ca nu mai e speranta. In rest, e muzica lui, foarte aproape de ce facea la Pink Floyd si foarte aproape de Amused to Death. Un album pentru fanii lui, facut de un Roger Waters si mai acrit.

1. Mark Lanegan Band – Gargoyle

O fi renuntat Lanegan la substante cu ceva timp in urma, insa apetitul autodistructiv de care va spuneam ca defineste generatia grunge continua sa-i bantuie versurile. Lanegan ne-a facut un album in care ne face o schita a unui om care nu poate decat sa respinga orice urma de fericire care l-ar putea atinge. Asta am putea deduce si din tilu, dar se vede, magistral, si in muzica.

M-am apucat intr-o zi sa detectez genurile muzicale din “Gargoyle”. Nu am pretentia sa le fi recunoscut pe toate, insa ar cam fi: electro cu niste ambient (“Beehive”, “Death’s Head Tattoo” sau “Blue Blue Sea”), psihedelic (“Sister”), grunge, rock clasic, un pic si de industrial, garage rock (pe toate), stilul Iggy Pop (“Emperor” – cu Josh Homme de la Queens of the Stone Age), ceva din Tom Waits (pe toate) sau, mai degraba, din Lou Reed si din Velvet Underground.

Si sa nu uit sa va spun ca “Nocturne” e cea mai tare piesa scoasa anul asta.

Asa suna al 10-lea album Lanegan. Fa-bu-los!