Blackfield V (Steven Wilson si Aviv Geffen) – recenzie album


Un prieten a postat zilele trecute pe Facebook: “Bob are 5 albume Porcupine Tree. Mai cumpara 2. Ce are Bob acum? Depresie”. Steven Wilson a facut parte din Porcupine Tree, asta ca sa stiti la ce dati click.

Blackfield - Blackfield V 2017 album

Blackfield V

Normal ca am dat play la noul album Blackfield, doar stiti ca nu-l scap din ochi pe Steven Wilson!

Si, de altfel, nici nu e greu de urmarit pentru ca in lumea prog-rock-ului este peste tot: lucreaza ca producator pentru Opeth si Anathema si la remastering-ul King Crimson, Yes si Jethro Tull. Iar acum compune jumatatate-jumatate in Blackfield, ba chiar il ingroapa intr-un fel pe colegul de trupa, Aviv Geffen, pentru ca multe dintre piese suna ca si cum ar fi albumul sau solo.

Inclinatia lui Steven Wilson spre melodios, orice ar canta, se vede pe intregul album. Incercati, de exemplu, “We’ll Never Be Apart”, care aduce a REM in perioada timpurie sau “Family Man”, foarte frumosul prim-single. Mai este si “Lately”, mult mai pop decat toate celelalte melodii si care cam sare in ochi,Lonely Soul” cu o infuzie de trip-hop si muzica electronica sau Life is an Ocean”, in stilul Pink Floyd (acum stau sa ma intreb daca Wilson nu s-o fi saturat sa tot fie comparat cu Pink Floyd).

“From 44 to 48” inchide albumul, iar prima oara cand am ascultat-o m-am intrebat daca nu este cumva o melodie autobiografica a lui Wilson. Este, normal: From 44 To 48 is a song about growing older and letting go of dreams.” (sursa: teamrock.com). Si la fel ca atat de multe altele din piesele sale, suna atat de familiar, ca parca a mai fost scrisa o data.

Albumul este la fel de dinamic si modern, asa cum te-ai astepta, daca ai ascultat recentele proiecte ale lui Wilson. E o gura de oxigen si este un album optimist, in ciuda glumei adevarate a prietenului de pe Facebook. 

PS: Sticluta de pe coperta albumului “V” este o reinterpretare a sticlutei de pe primul album Blackfield (2004), reinterpretata cu tema noului disc: oceanul.

Advertisements

Alter Bridge – “The Last Hero” – recenzie album


Daca tot m-a pus colegul Marcel Platon (City FM, Radiotopic) sa-i zic o parere “repede, la cald” despre noul Alter Bridge (ambele foto: pagina oficiala de Facebook), apai s-o facem publica!

Alter Bridge The Last Hero album 2016

Alter Bridge The Last Hero 2016

“The Last Hero” a aparut pe 7 Octombrie 2016, promovat de prim single foarte prost, “Show Me A Leader”. De ce l-au ales tocmai pe asta, nu stiu, dar banuiesc ca si casa de discuri si-a spus un cuvant sau banuiesc ca au vrut sa faca un “statement” intr-un an electoral american foarte agitat si in care nemultumirea si lipsa de optiuni sunt la ordinea zilei. Sau poate lor le-a placut.

“Show Me A Leader” este si piesa cu care incepe albumul, iar odata ce-am reusit sa trec de ea mi s-a deschis gustul pentru muzica lor. Ca sa dau si un argument pentru care nu mi-a placut, este tributara unui stil invechit. In rest, mesajul “show me a leader that won’t compromise” e foarte bun.

Albumul nu e rau, numai ca n-am terminat aici cu tocatul. In primul rand, este mult prea lung. In al doilea, nu aduce nimic nou. E o combinatie intre albumele de hituri de pana la ABIII si “Fortress”, pe care au avut compozitii mai ample, mai elaborate si care mi-a placut mult mai mult decat ce-au facut pana atunci. Pornisera spre o influenta progresiva un pic, dar pe The Last Hero oscileaza.

In rest, se vede ca Tremonti este fan al thrashului, pentru c-a umplut albumul de solo-uri de chitara, iar daca nu era de-ajuns, a mai bagat si Myles Kennedy, vocalul, despre care Tremonti declara admirativ: “Eu si Slash am spus amandoi ca e cel mai bun chitarist din trupele noastre”. Lasati…

Alter Bride The Last Hero album 2016

Alter Bridge

N-o fi albumul perfect, insa are si parti bune. De fapt, are multe parti bune. “The Last Hero” e una dintre ele, piesa care inchide albumul si care mi se pare cea mai tare de pe el. Nu termina niciodata albumele cu o piesa proasta, si ultima impresie conteaza.

“This Side of Fate” imi aduce aminte de perioada “Blackbird” in modul in care se comuta de la chitara la corurile distorsionate si ajunge la un crescendo cu solo-ul lui Tremonti. Si e destul de lunga sa le ofere tuturor celor din trupa un moment de glorie.

Mi-au placut si “The Other Side”, “Twilight”, “Island Of Fools” sau “Cradle to the Grave”, iar de “Poison In Your Veins” nu va mai spun, ca deja a remarcat-o toata lumea. Colegul Marcel Platon spunea ca pe ea ar fi ales-o ca prim single si mai spunea ca Myles Kennedy e la maximum din ce poate, adica foarte bine, pe acest album. Aici macar suntem cu totii de acord.

Ca impresie generala, e un album care mi-a placut, cu observatiile de mai sus. Este cred cel mai heavy al lor de pana acum, totusi, cel mai bun album hard-rock/ heavy de anul asta nu le apartine.

Biffy Clyro – “Ellipsis” – recenzie album


Deci, Biffy Clyro….

N-as putea sa spun exact momentul cand am inceput sa ascult constant trupa asta.

12985540_10154033878470030_2120447459012200857_n

Biffy Clyro – Ellipsis 2016

I-am avut in playlist la City FM, iar prima oara cand am ascultat “Mountains” n-am inteles nimic. M-au contrariat, nu sunt multe trupe de rock alternativ care au si elemente de progresiv. Am auzit-o inca o data si a treia oara si uite asa am ascultat si albumul ala frumos al lor de dinainte, din 2007, “Puzzle”, si de-atunci ma tot invart in jurul lor.

Cu surprindere, m-am trezit bucurandu-ma cand au aparut si in 2013 cu un album foarte bun, “Opossites”, pe care, de fapt, intr-un anumit fel, il continua cu cel nou, “Ellipsis”.

Pentru ca Biffy Clyro (ambele foto: pagina oficiala de Facebook) s-au intors in 2016 cu “Ellipsis”, inregistrat in Los Angeles cu producatorul Rich Costey (Franz Ferdinand, Muse).

Si daca voi mai lua vreodata in serios ce zic ei prin interviuri, sunt cel mai mare bou. Las asta scris aici sa ma fac de ras daca nu ma tin de cuvant.

Si asta pentru ca i-am crezut cand au zis ca vor face un album in care vor schimba multe, ca sunt influentati de A$AP Rocky si alte baliverne. Dupa ce am mai citit cateva interviuri vizavi de numele lor caraghios, interviuri in care explica de fiecare data altfel originea numelui lor (ca e un fotbalist din evul mediu, ca vine de la un stilou, ca aia, ca ailalta), am inceput sa inteleg ca la varsta mea ar trebui sa fiu mai putin credula.

Biffy Clyro album Ellipsis 2016

Si asta pentru ca nu exista schimbari majore in noul album Biffy Clyro. Este Biffy clasic, rock clasic, indie, rock alternativ, elemente multe de progresiv, heavy pe alocuri sau un fel de pop-rock agresiv. Si e foarte bine!

Daca ati ascultat cele trei single-uri de pe album, v-ati facut deja o idee corecta despre el: “Wolves Of Winter” are multe elemente de new-prog, “Animal Style” este mai heavy, in timp ce Flammable este un pop cu chitara, mai apasat.

Mi-a mai placut de pe “Ellipsis” “People”, “Medicine”, doua piese lente, gen cu care, de altfel, Biffy Clyro s-au descurcat intotdeauna bine. Vezi “God And Satan”.

Insa cea mai ciudata melodie pe album este “Small Wishes”. Versuri de genul “I saw a man, he stole our national thunder/ He had to leave on a glorious ride” si “I see a land, they’ll never show/ Cause this is not what we chose” sunt o declaratie de independenta a Scotiei.

Liric, mare parte din “Ellipsis” s-a nascut din lupta Lui Simon Neil cu depresia. Si exact asa suna: un pic furios si deznadajduit.

Ca impresie generala, e un album cu care nu vor castiga fani noi, insa ii vor multumi si ferici pe cei nisati. Ca si in cazul Muse cu “Drones”, “Ellipsis” nu cred ca va fi un album definitoriu cariera, cam cum a fost “Puzzle”.

Astept sa vad cum vor suna live, la Spellground. Ma duc special pentru ei.

Suede – Night Thoughts – recenzie album


Glam-rock-ul n-a murit odata ce-a imbatranit Bryan Ferry. Glam-rock-ul actual e Suede.

Suede Night Thoughts

Suede Nights Thoughts 2016

Comparatia cu Bryan Ferry nu este intamplatoare. Pe langa ca Brett Anderson seamana fizic cu Ferry, muzica Suede suna din ce in ce mai mult a Roxy Music din anii ‘80. Sigur, filonul Beatles se vede, ca in toate trupele de brit-pop, insa Suede pentru mine este noul Roxy Music. Cu toate ca, odata cu “Dog Man Star”, albumul lor mare din anii ‘90, s-au desprins usor si de brit-pop, asa cum a facut-o si Radiohead cu “OK Computer”, ducandu-si muzica spre un sound mai profund.

Bryan Ferry si Brett Anderson

Bryan Ferry si Brett Anderson

Noul album Suede, “Night Thoughts” curge foarte frumos, lin, melodios, intr-o atmosfera trista, fara sa fie disperata, plina de frici si cateodata cu o urma de optimism.

Brett Anderson, pe vremuri cu inclinatii spre heroina si cu o sexualitate incerta, a devenit acum un barbat in toata regula caruia ii e frica de propriul copil. Asa-mi place! Sa fim sinceri, s-o mai lasam incolo de imagine androgina!

Ajungand la muzica, “Night Thoughts” e muzica noptii si a gandurilor cate te bantuie. Albumul se deschide cu “When You Are Young” care se transforma pana la finalul discului “When You Were Young”. Chestie de perspectiva. “Outsiders” este piesa de rezistenta, foarte frumoasa, luminoasa, cu ritm si constructie de piesa pop, un fel de “Beautiful Ones” din 2016. Dar si foarte noua-zecista. Si la fel sunt si “Like Kids”,”No Tomorrow” sau “What I’m Trying To Tell You”, piese pop cu chitara care amintesc de era “Dog Man Star”. Probabil ca vor multumi fanii vechi Suede.

“Pale Snow” este despre frica de a deveni parinte si de a fi responsabil pentru viata cuiva vulnerabil. V-am zis ca omului ii e frica de tot ce misca, mai nou. Piesa e usor depresiva, dar cine stie subiectul nu are ce sa-i reproseze.

De remarcat sunt melodiile pe care vi le-am mentionat, insa ca atmosfera generala, atat muzical, cat si liric, “Night Thoughts” nu este diferit fata de orice altceva a facut Suede anterior. Dar e un disc dragut, linistitor si demn sa aiba si el, precum Bryan Ferry, un hit intr-un film ca “Lost In Translation”.

Cele mai bune albume rock pe 2015


Gusturile nu se discuta. Cred ca expresia ar trebui usor schimbata in “gusturile nu se disputa”, pentru ca eu, mai jos, vin cu argumentele si sentimentele mele, deci discut, pentru alegerile pe care le-am facut in acest an. 

Albumele rock ale anului 2015

Aveti mai jos un top personal al muzicilor celor mai frumoase din rock pe 2015. Este o parere personala, deci luati-o ca atare.

Daca locul 1 este batut in cuie, restul clasamentului ar sta cu totul altfel peste o luna, sunt sigura. Dar, pentru momentul la care vorbim, topul celor mai bune albume rock pe 2015 sta astfel:


15. Alternosfera – Haosoleum

Alternosfera Haosoleum 2015Nu-mi mai aduc aminte cand au aparut, dar cand i-am ascultat prima data m-am bucurat ca nu sunt inca o trupa din Republica Moldova care canta muzica populara la chitara. Iata un castig, mi-am spus. Mai departe, insa, nu inteleg cum de n-au facut pana acum adepti. In fine, nu-i timpul pierdut, mai ales ca popularitatea lor in Romania este foarte mare.

“Din pacate” e geniala si daca ar fi numai ea pe album, tot ar trebui sa-i califice pentru albumele anului. Am mai remarcat si piesa de titlu, pe langa “Drumul tristetilor (Part II)”. Acelasi rock melodios si versuri intortocheate. Si trebuie sa mergeti la concertele lor neaparat ca sa intrati in haosoleum-ul lor, adica in Mausoleul haosului.


14. Alabama Shakes – Sound & Color

Alabama Shakes – Sound and Color 2015I-am descoperit din greseala si mi-au placut. Am si eu ciudateniile mele, de exemplu, imi place Otis Redding cu “Sittin’ On the Dock of the Bay”.

Nu-i vazusem (nu ma uit la videoclipuri decat accidental), nu stiam cine sunt, insa sound-ul retro de pe “Don’t Wanna Fight” mi-a placut.

Toate piesele sunt compuse pe solista Brittany Howard, centrul universului trupei, a carei muzica am ascultat-o cu alti ochi in momentul in care mi-am dat seama ca e femeie. Aici puteti rade un pic. Oricum, fata are o voce senzationala, iar albumul este exact dupa cum ii spune numele, nu dupa cum arata coperta.


11. Shinedown – Threat to Survival

Shinedown Threat to Survival 2015Mi-au placut foarte mult pe “The Sound of Madness”, dar e ceva vreme de atunci. “Threat to Survival” este un album de rock clasic adus in actualitate, pentru ca rockul clasic nu e numai vechi. Sigur, le poti gasi defectul ca sunt usor comerciali, dar le poti gasi si calitatea ca reusesc sa faca unele din cele mai energice piese rock.

“Threat to Survival” nu este un “musai” din discografia lor, insa e un album bun, lucrat frumos si cantat serios pentru ca vedeta tot vocalul Brent Smith ramane. Aveti pe album elemente de blues, de hard-rock, de post-grunge, cam ce canta ei de obicei, daca ne facem acum ca uitam albumul din 2012. Sa vorbim frumos, zic.


12. Muse – Drones

Muse Drones 2015

Muse Drones 2015

Imi place mie Muse, insa spre deosebire de tot ce-au facut pana acum, nu au venit cu ceva nou.

Sigur, au avut succes, au ajuns  pe primul loc si in Marea Britanie, si in SUA, ceea ce nu-i de ici de colo, insa mi s-a parut un album comercial si de jumatate incolo monoton. Inspiratia din “1984” a lui George Orwell se vede din nou si pe “Drones”, cu cliseul deja “You and I against the world” de pe “Aftermath” sau cu tema spalarii creierelor de pe “Defector”. Este o continuare a progresivei “Knights of Cydonia” de pe “The Resistance”, insa mult mai putin inspirata din punct de vedere muzical.

E un album de piese luate separat, insa per total e un pic dezamagitor, in sensul ca nu este un pas inainte in muzica pentru ei. Ne-au obisnuit rau, ce sa le fac…


11. Mumford & Sons – Wilder Mind

Mumford & Sons Wilder Mind 2015Daca ascultați “The Wolf”, “Snake Eyes” sau “Ditmas” intr-un moment vulnerabil, va garantez ca veti asculta tot albumul. Slava Domnului, reusesc sa vorbeasca de relatii esuate, ratari si iubiri imposibile fara sa fie patetici, ceea ce sa stiti ca nu-i asa usor. Doar aveti si voi Facebook.

Cred ca principalele calitati ale albumului sunt unitatea si armonia. Sound-ul este unul molcom, fara schimbări de ritm, cu piese construite frumos, corect.

Si mai au o calitate mare pe discul asta: au renuntat la banjo. Sigur, mai avem un Coldplay, dar va anunt ca nu mai canta din 2000.


10. Faith No More – Sol Invictus

Faith No More Sol Invictus 2015Nu e cel mai bun album al lor, insa e unul bun, venit dupa ani de zile de hibernare si cu cel putin doua piese remarcabile: “Superhero” si “Matador”. Cu toate ca luni de zile le-am cantat unora “Motherfucker”. Nici “Cone Of Shame” nu este de lepadat.

Mike Patton isi apara coroana castigata cu multi ani in urma de cel mai bun vocalist al generatiei sale si-si continua pasa filosofica pe Sunny Side Up”. Sa filosofezi pe tema oualor nu e asa simplu…

Mai am si o mentiune speciala pentru Goud, care a si produs albumul si le-a dat tuturor adunarea pentru reuniune. E foarte bine ca au reusit sa lase in urma orgoliile, sa-si puna de acord interesele aparent incompatibile si sa-si construiasca un nou sound, “hipnotic si gotic”, dupa descrierea aproape jurnalistica pe care Billy Gould a facut-o albumuluiIntoarcerea din partea unei trupe care n-a facut compromisuri si nu s-a aplecat e benefica pentru muzica, oricum s-ar numi trupa. 


9. Five Finger Death Punch – Got Your Six

Five Finger Death Punch - Got Your Six 2015Dar stiu ca sunt perseverenti! Cei de la Five Finger Death Punch merg pe aceeasi linie ca pe precedentul album, “The Wrong Side of Heaven and the Righteous Side of Hell”,care a generat hituri de radio si milioane de vizualizari pe Youtube, dupa reteta bine cunoscuta a producatorului Kevin Churko (domnul cu Disturbed si Papa Roach, printre altii): agresivitate, atitudine si heavy-metal pur. La acelasi lucru m-am asteptat si pe “Got Your Six” si asta am primit, plus traditionala balada, aici “Diggin’ My Own Grave”.

Problema e ca au inceput sa devina previzibili, asa ca dl. Churko trebuie sa mai scoata ceva din palarie. Insa pentru “The Bleeding”, ii iert orice ar face. N-am baut alcool, pe cuvant!


8. Bring Me the Horizon – That’s the Spirit!

Bring Me the Horizon - That’s the Spirit! 2015Parca s-au mai inmuiat. Sau, ca sa ma exprim precum criticii de specialitate, sound-ul lor a evoluat. Adica s-au inmuiat, au melodii mai accesibile, au si multe influente electronice pe album.

Dupa ce la inceputul anului Fall Out Boy veneau cu un album cu care rupeau, Bring Me The Horizon i-au luat. De altfel, un lucru extraodinar s-a intamplat: luni intregi, in topul britanic al single-urilor rock din Marea Britanie, Bring Me the Horizon si Fall Out Boy au avut primele 5 locuri pe care si le tot schimbau intre ele, iar acum daca intrati pe top, tot au mai ramas doua melodii. Practic vorbind, din Iulie incoace, cu mici exceptii, n-a mai existat nimeni in afara de cele doua trupe.

Totusi, am ales albumul “That’s the Spirit!” si nu American Beauty/American Psycho” al Fall Out Boy pentru ca Bring Me the Horizon nu suna ca niste pusti fugiti de-acasa.


7. The Prodigy – The Day Is My Enemy

The Prodigy - The Day Is My Enemy 2015

The Prodigy The Day Is My Enemy 2015

Prodigy canta deja pe pilot automat. Cand incep stii imediat ca ei sunt, n-ai cum sa-i confunzi dupa atatia ani in care au devenit un standard. Totusi, in acest an par mai suparati, cu elemente de punk subtil (sau nu) introduse pe parcursul intregului album. Sunt furiosi pe cum arata muzica, pe cum ar fi trebuit sa arate daca nu ne-am fi pricopsit pe cap cu atatea Madonne care ies pe banda rulanta, uniformizate si sablonate. E o muzica de protest pe care o tot canta si te astepti sa se inmoaie de-a lungul timpului, dar din fericire nu se intampla asta.

Foarte tare albumul lor de anul asta. N-am idee de unde-si găsesc forta si furia dupa 20 de ani, dar atat timp cat o fac, e bine pentru noi. Daca nu ar fi fost un an atat de bun din punct de vedere muzical, cred c-ar fi prins chiar un loc mai bun in preferintele de final de an. E un album pentru colectie.


6. Puscifer – Money Shot

Puscifer - Money Shot album 2015

coperta Puscifer – Money Shot album 2015

E deja al treilea album in care egoul si Keenan schimba retete (ca asta a declarat el ca este Puscifer). Dar mai bine sa schimbe retete singur decat sa taca, ca vad ca cu Tool nu mai spune nimic, in afara de glume pe Facebook. Totusi, au umor si astept glumele lor cam la fel de mult ca un nou album Tool.

Ca si Maynard James Keenan are umor, se poate vedea si din coperta “Money Shot” sau din piese precum “Life of Brian (Apparently You Haven’t Seen)”. (Surpriza, l-am vazut!) Avem pe el tempouri lente, influente electronice, voci care se completeaza minunat (Keenan si Carina Round). Cele doua sclipiri de geniu ale albumului sunt “Grand Canyon”, primul single si “The Remedy”, o piesa cu un mesaj in stilul Maynard Keenan: “you speak like someone who has never been smacked in the fucking mouth; but that’s okay we have the remedy.”

E adevarat, e cam amestecat discul, parca ii lipseste unitatea, insa complexitatea instrumentala, atmosfera, inventivitatea si umorul sunt printre punctele forte.


5. Bullet For My Valentine – Venom

Bullet For My Valentine – Venom 2015Am ajuns la categoria grea, la metalcore, la riffuri de thrash si melodic death, ritmul rapid de tobe si stil vocal agresiv. Al cincilea (deja?) album al trupei galeze Bullet For My Valentine, “Venom” e un material solid, bine facut. Singura problema pe care i-o gasesc trupei e ca, precum in cazul Five Finger Death Punch, incepe sa devina previzibila. Ca sa vad si partea plina a paharului: sunt sigura ca inca n-au dat totul si ca vor mai avea lucruri de spus in anii urmatori. 

Printre melodiile forte sunt cea de deschidere, “V”, “No Way Out”, iar The Harder the Heart (The Harder It Breaks)” e adrenalina curata. Nu mi-a placut insa melodia de titlu, mi se pare mult prea comerciala, dar asta e, trebuie sa ajunga cu ceva pe radio sau sa atraga adepti noi. Nu e grav, se intampla cam pe toate albumele actuale. 


4. Iron Maiden – The Book of Souls – locul 1 in votul vostru

Iron Maiden - The Book of Souls 2015Toata lumea spune ca va fi ultimul Maiden. Daca va fi asa, macar va fi ultimul album inspirat si ultima revenire spectaculoasa de la o trupa vitala pentru metal.
Lansarea dublului album si turneul au fost amanate pentru a-i permite lui Dickinson sa se recupereze in urma tratamentului pentru eliminarea tumorii canceroase. Pe intregul album este, de altfel, prezenta moartea, iar membrii trupei l-au lasat pe Dickinson sa scrie doua piese pe The Book of Souls”, ceea ce nu s-a mai intamplat de la “Powerslave” incoace.

“Speed of Light” si “Death or Glory” marcheaza prima colaborare dintre Smith si Dickinson (fara Harris!), de cand ambii au revenit in Iron Maiden, in 1999.

Pe langa primul dublu-disc de studio, albumul mai ofera si cea mai lunga piesa a lor, cea de inchidere, de 18 minute, cu Dickinson la pian, inspirata din catastrofa aviatica a dirijabilului R101, din 1930 (aveti aici povestea). Frumos sfarsit.


3. Riverside – Love, Fear and the Time Machine

Riverside - Love, Fear and the Time Machine 2015

Riverside – Love, Fear and the Time Machine 2015

Trupa ploneza nu ar trebui sa fie o surpriza pentru niciun ascultator de muzici rock. Dupa “02Panic Room” si Schizophrenic Prayer au reusit sa-si castige fani si in Romania si chiar au venit de vreo doua ori sa concerteze. Cu toate ca hard-rock-ul nu mai este stilul dominant pe “Love, Fear and the Time Machine”, ca si precedentele, albumul este o bucatica de arta cu compozitii remarcabile si versuri despre introspectie si probleme existentiale. Dar nu va asteptati la un album de lamentari pe solouri lungi de chitara, ca nu e asta, tonul este optimist si pozitiv. Domnii au reusit sa scoata un album vesel cu ocazia crizei varstei mijlocii.

Am citit undeva ca de Riverside umbla vorba c-ar fi “fratele mai mic al lui Porcupine Tree”. Comparatia este frumoasa si incepe din ce in ce mai mult sa se adevereasca, mai ales cu acest ultim disc, cu care mai fac un pas in rockul progresiv. Poate, daca n-ar fi fost un an atat de bun pentru progresiv, ar fi fost chiar si mai sus in clasamentul meu.


2. Lacrimosa – Hoffnung (Hope)

Lacrimosa Hoffnung (Hope) 2015

Lacrimosa Hoffnung (Hope) 2015

Din pacate raman in underground, cu toate ca scot albume foarte bune, iar cel din acest an este extraordinar. Lansarea celui de-al 12 album Lacrimosa a fost pur si simplu ignorata, ceea ce e de neinteles.

“Hoffnung” poate sta lejer pe primele pozitii la albumul anului, fara teama ca gresesti. E inaltator, cu o atmosfera intensa, cu pasaje clasice cantate live de o orchestra, dar si foarte heavy,  dark, insa deloc deprimant. 

Daca in recenzie va povesteam ca exista o traditie la ei sa existe o melodie in enleza si ca aceasta sa fie cantata de Anne Nurmi, mai au una, iar ea continua si cu “Hoffnung”: aceea de a avea coperte in alb si negru. De data asta este un arlechin si este femeie, dupa spusele lui Tilo Wolf.

“Hoffnung” este un album ambitios de la o trupa care a pus bazele gothicului modern si unul dintre cele mai bune albume din discografia lor. Inca n-am vorbit cu nimeni caruia sa nu-i placa “Hoffnung”. There is still Hope!


1. Steven Wilson – Hand. Cannot. Erase  

Steven Wilson "Hand. Cannot. Erase." 2015

Steven Wilson “Hand. Cannot. Erase.” 2015

Daca Riverside este fratele mai mic al Porcupine Tree, aici avem vocea Porcupine Tree, Steven Wilson caruia ii place din ce in ce mai mult solo si-i merge foarte bine. Steven Wilson a descris albumul ca fiind mai putin “jazzy” in comparatie cu precedentul, oferind numai cateva piese scrise pentru flaut si saxofoane.

Partea frumoasa si surprinzatoare in ceea ce priveste albumul asta e ca nu poate fi foarte clar incadrat. “Hand. Cannot. Erase.” nu este un disc de rock progresiv pentru ca Steven Wilson canta si rock progresiv, este o combinatie surprinzatoare de mai multe stiluri, singurele griji ale lui Wilson parand a fi acelea de a se feri de clisee si a nu se repeta.

Inchei cu o remarca a revistei nemtesti “Visions” cu care, desi nu sunt de acord, este spectaculoasa si de efect: revista spune ca “Hand. Cannot. Erase.” este “The Wall”-ul generatiei Facebook”.

Din punctul meu de vedere, se aseamana cu “The Wall” pentru ca este “arta pentru arta”, nu “arta pentru bani”. Ca rolul artei nu e de a se cobori la nivelul oamenilor, ci de a-i ridica la nivelul ei.


 

Lacrimosa: “Hoffnung (Hope)” – recenzie album


Vedeti ca nu e de joaca cu “Hoffnung”! Faceti-va timp pentru el, il veti asculta o data si inca o data si tot asa pana cand va canta de unul singur in cap. Problema e ca daca nu-l ascultati, ratati unul dintre cele mai bune albume ale anului.

Lacrimosa Hoffnung (Hope) 2015

Lacrimosa Hoffnung (Hope) 2015

Nu mai este chiar la moda sa canti gothic, insa nu era nici atunci cand s-a apucat domnul Tilo de gothic. Inca din 1990, Tilo Wolf a facut sa se vorbeasca de Lacrimosa, incepand sa cante intr-o Germanie in care exista deja un val gothic rock si un festival gothic anual, Wave-Gotik-Treffen, in Leipzig. Apopos de acest festival, anul viitor va fi in perioada 13 – 16 Mai (va tin la curent).

De atunci incoace multe s-au schimbat, inclusiv rock-ul simfonic care-a ajuns in unele cazuri din doua note, ca doar de aici ii vine si denumirea: “simfonic”. Noroc ca intotdeauna este cineva care ridica stacheta si insista sa n-o coboare. A facut-o Lacrimosa, inca o data, si prin “Hoffnung”, albumul lor extraordinar de frumos cu care serbeaza 25 de ani de activitate, disc pe care il canta alaturi de o orchestra simfonica de 60 de oameni.

Odata ce-i dai drumul, ai declicul dependentei. Melodia care deschide albumul, “Mondfeuer”, fabuloasa, imi aminteste de piesa cu care Yes isi deschidea albumul “Magnification” din ‘99, care e după cum ii spune numele. Cele doua nu seamana neaparat ca stil, ci mai mult ca si constructie: orchestratie bogata, schimbari de ritm,  sectiune ritmica puternica, influente clasice. Sau de o alta capodopera Lacrimosa, cea cu care isi deshideau albumul “Echos”, “Kyrie -Overture”. La asa un inceput de disc, te astepti la ceva grandios pe mai departe si chiar asta primesti.

“Kaleidoscope” ii continua linia, iar “Unterwelt” este o intoarcere la Stille. Pe “Die Unbekannte Farbe” revin la una dintre temele favorite, durerea si disperarea din iubire, cu Tilo Wolf care este suveran cand vine vorba sa le puna pe muzica, mai ales ca el si compune si face versurile si le aranjează si le mixeaza.

De altfel, ceea ce i-a diferentiat inca de la inceput a fost inspiratia clasica, melodiile melancolice si versurile despre care, precum in cazul Rush, nu poti spune ca sunt ale unui textier, ci mai degraba ale unui poet.

Revenind la “Hoffnung”, traditionala melodie in limba engleza pe care o gasim pe majoritatea albumelor Lacrimosa, cantata de Anne Nurmi, este “Thunder and Lightning” si din nou vocea clara si lucrata a lui Nurmi staluceste in contrast cu atmosfera generala. Cu toate ca mi s-a parut unul dintre albumele vesele.

Finalul in trei parti  “Der freie fall – Apeiron, Pt 1” / “Keine schatten mehr” / “Apeiron – der freie fall – Pt 2” incheie un album care pare foarte scurt la o prima ascultare, atat de frumos e! Iar, daca stau mai bine sa ma gandesc, cred ca ar trebui sa ne scuturam de cliseele cu care ascultam muzica si sa vedem “Hoffnung” ca un album de muzica clasica. Are riffuri minunate de chitara, portiuni de gotic si metal, dar tot muzica clasica cu influente contemporane e.

Daca nu ati ascultat pana acum Lacrimosa, “Hoffnung” e un inceput bun si sa nu va lasati intimidati de atmosfera sumbra, care i-a facut celebri. “Hoffnung (Hope)” va multumi mai multi iubitori de muzici, nu numai fanii Lacrimosa. E şamanism curat!

Chris Cornell: “Higher Truth” – recenzie album


“Higher Truth” nu poate fi ascultat decat daca esti intr-o perioada mai melancolica. Aveti noroc, sunt eu!

Chris Cornell - Higher Truth 2015

Chris Cornell – Higher Truth 2015

Cred ca a scos albumul la o distanta atat de mare fata de precedentul in speranta ca fanii au uitat esecul “Scream” si intr-o incercare de a se impaca cu ei. Ma rog, cu ele. Sau poate se simte confortabil in sfera acusticului, mai ales ca in 2011 a inceput turneul “Songbook”, urmat de un disc live acustic, si a hotarat, in ciuda obisnuintelor de pana acum, sa mearga pe teren batatorit.

Intorcandu-ne un pic in timp, in 2007, Cornell a renunta la Audioslave pentru a se concentra asupra carierei solo. La vremea respectiva, nu exista un producator mai de succes decat Timbaland, iar managementul lui Cornell cred ca a vrut sa monetizeze tot ce se poate din gaina cu oua de aur pe care o avea in curte. Rezultatul a fost unul dintre cele mai celebre esecuri din rock, ca, na, nu de fiecare data un producator de succes + un vocalist bun = bani. Nu stiu daca l-a intrecut pe Brandon Flowers, un varf greu de atins, insa provocarile in acest domeniu sunt complexe.

Dar pentru ca suntem la subiect, producatorul albumului “Higher Truth” este Brendan O’Brien, de care v-am mai spus cand am scris de Wolfmother, adica un om care stie, intelege si face parte din comunitatea rock. E important asta pentru a nu te apuca sa-i acoperi vocea lui Cornell in sintetizatoare, pentru ca are voce, adica n-are sens. E adevarat ca Timbaland l-a facut astfel mare pe Justin Timberlake, insa aici vorbim de un alt fel de muzician si un alt gen de public.

Intr-una final, Chris Cornell nu s-a dezis de “Scream”, insa ce-ar mai fi putut spune? Iar aici e momentul pentru noi sa bagam cliseul cu “e si el om”.

Frumusetea muzicii lui Cornell este ca aduce eleganta intr-o arie usor dark. Sa nu uitam ca vine din generatia care a inventat grunge-ul.

“Higher Truth” este, dupa cum ne-a promis, un album acustic si l-as numi mai degraba pop, sau pentru cei foarte rigurosi cu incadrarea in genuri, folk-rock.

Balada care da numele albumului incepe ușor cu mandolina, continua cu partea de baterie și apoi ne dezvăluie si vocea de patru octave a lui Cornell. Este bijuteria discului, iar Chris Cornell n-a sunat atat de bine solo de la “Euphoria Morning” incoace. Intregul album este intr-un tempo vocal calm si foarte personal, cu versuri despre moarte (“Before We Disappear”), despre dragostea adevarata (“Josephine”), regrete, suferinte (“Murderer of Blue Skies”), tradari.

“Worried Moon” este cea mai moale dintre toate, chiar delicata in comparatie cu restul pieselor, cu vocea lui Cornell aleasa drept instrument principal. “Dead Wishes” spune povestea oamenilor strazii din Florida si are unele dintre cele mai bune versuri de pe album, alaturi de “Before We Disappear”, care incepe cu un pian extraordinar si continua acustic, oferind unul dintre cele mai reusite muzici ale discului.

“Josephine” dezvaluie influentele de rock clasic din muzica lui Cornell, iar “Our Time in the Universe” m-a cam derutat cu inceputul ei cu tenta orientala, insa piesa nu e rea, intr-un final.

Ca impresie generala, “Higher Truth” este unul dintre albumele pe care vezi cat de bun compozitor si vocalist este Chris Cornell, cu toate ca e departe de explozia din Audioslave sau agresivitatea Soundgarden sau Temple Of the Dog.